Ne întâlnim cu Dumnezeu la adunare?

Despre rațiunea biblică a prezenței la adunare (un răspuns)

Ne întâlnim cu / Îl întâmpinăm pe Dumnezeu la adunare?

Răspunsul scurt e nu.

Nu în sensul în care termenul e folosit în mediile evanghelice contemporane, anume drept o întâlnire specială cu prezența lui Dumnezeu, care e „prezent în adunare”, în ceasul „serviciului divin”. Cu Dumnezeu ne-am întâlnit la nașterea din nou, iar de atunci El locuiește în noi și noi în El, fără încetare sau întrerupere. Răspunsul lung, sigur, e mai rafinat, și mai necesar. Așa că, puneți de-o cafea, și să-i dăm drumul.

Se întâmplă des ca doi indivizi să poată susține aceeași concluzie din motive fundamental distincte, iar o astfel de distincție în raționament să poată avea consecințe reale asupra felului în care se înțelege și se trăiește ceea ce se afirmă. Un raționament care ajunge la o concluzie/aplicație corectă pe un traseu problematic e mai dificil de contestat decât unul care ajunge la o concluzie greșită, tocmai fiindcă destinația corectă îi conferă o anume aparență de soliditate, iar aceia care rezonează cu ea, pe bună dreptate, rareori îi mai verifică temeiul.

Un clip recent (decupat dintr-o predică) ce abordează tema adunării laolaltă a credincioșilor se încadrează binișor în acest tipar. Concluzia (anume că prezența credinciosului în adunarea sfinților e esențială și indispensabilă) e una pe care o susțin fără rezerve. Totuși, argumentul prin care predicatorul ajunge la ea e clădit pe câteva erori teologice de căpătâi, erori care, sunt încredințat, odată examinate în lumina învățăturii Noului Testament, izbutesc a submina concluzia fără prea mult efort.

Las mai jos un transcript al acelei porțiuni, pentru context (sau, pentru cei dornici, link-ul către clip: https://www.facebook.com/reel/26306205555705802):

Transcript

Apoi spune că a scos poporul din tabără spre întâmpinarea lui Dumnezeu și s-a așezat la poalele muntelui. Închinarea nu este tot timpul. Poți să-L slujești pe Dumnezeu tot timpul, poți să trăiești viața pentru Dumnezeu și pentru slava lui Dumnezeu tot timpul, dar închinarea este un moment distinct în care tu conștientizezi că te-ai strâns cu tot poporul lui Dumnezeu, Cristos este înaintea noastră și ne duce la masa Lui, ne duce în închinare, în cântare, în mulțumire, în laudă, în cerere și apoi ne pune pe toți jos, exact cum au stat ei la poalele muntelui și El ne vorbește prin gura unui slujitor. Aia este închinarea.

Numesc închinarea, așa, la modul general. E un termen mai simplu ca să cuprind tot ce facem noi, ascultați-mă, ca eveniment distinct, special, separat de restul vieții tale. Ei au fost scoși într-un moment și au fost duși într-un moment și s-au întâlnit cu Dumnezeu.

L-au întâmpinat pe Dumnezeu.

E o diferență, vedeți aici, între tabăra lui Israel și munte. Moise a scos poporul din tabără și s-au așezat la poalele muntelui. La poalele muntelui s-au dus să-l asculte pe Dumnezeu, să se întâlnească cu el, nu în tabără. Corect? E o diferență. Au ieșit din tabără și au venit la poalele muntelui.

Putea să vină Dumnezeu în tabără? Sigur că putea. Dar Dumnezeu a vrut să-i învețe lucrul acesta. Că închinarea, întâlnirea cu Dumnezeu, întâmpinarea lui Dumnezeu este un moment separat, distinct.

Dacă vreodată satana te ispitește să crezi că stând acasă și zici, nu mă mai duc dimineața asta la cina Domnului, nu mă mai duc, nu știu, e și oboseală, câteodată e cald, câteodată e frig, câteodată îl văd pe ăla și nu-mi place chelia lui, câteodată nu știu, am un milion de motive. Nu știu, poate mai simplu ar fi să mă uit la o slujbă de-aia superbă, făcută nu știu în ce oraș, în ce biserică favorită de-a mea, unde-i predicatorul meu favorit, vedeta favorită, îl ascult pe ăla, îmi fac o cafeluță, stau cu nevasta, las copiii să se joace oleacă acolo, să se uite la tabletă, la desene, stăm bine mersi. Ce, nu pot să cânt în fața tabletei? Spun și eu o rugăciune, pun capul jos, iau niște vin, pun într-un păhărel, iau niște pâine, pun acolo, luăm cina acolo, facem totul acolo, nu mă mai duc până la adunare.

Vreau să-ți spun ceva: nu te închini.

Știi ce faci atunci? Te înșeli pe tine însuți. Asta faci. Deci dacă vreodată o să-ți treacă prin cap că aia e închinare, să știi, nu te închini.

Și ei vin și spun: dar dacă este cineva bolnav? […] Dacă este cineva bolnav, handicapat, și nu poate veni la biserică? Tu nu ești handicapat. Vrei să te duci să-l vizitezi? Asta nu e niciun fel de problemă, du-te liniștit.
Dacă vrei să te rogi cu el, să cânți cu el, nu-l suna, du-te acolo, dacă tot vrei să faci o slujire pentru Dumnezeu. Dar nu pune scene din astea și inventăm tot felul de situații din astea în care cineva undeva face ceva care îl împiedică să vină la adunare, de el se ocupă Dumnezeu și pe el trebuie să-l slujești tu. Eu nu stau acasă, om sănătos, și nu mă pun în papucii unuia care nu poate veni la adunare.

Întâmpinarea lui Dumnezeu, ce vreau să spun, este un moment distinct, special, separat.

„Spre întâmpinarea lui Dumnezeu”

Raționamentul de mai sus se folosește de relatarea din Exod 19, unde Moise scoate poporul din tabără „spre întâmpinarea lui Dumnezeu” la poalele muntelui Sinai. Poporul e dus așadar într-un loc anume, la un moment anume, pentru un scop anume: întâlnirea cu Dumnezeu. Dumnezeu putea să vină în tabără, dar a ales să-i cheme afară, iar predicatorul extrage de aici un principiu eclesiologic pe care îl aplică direct în dreptul adunării credincioșilor din noul legământ: „închinarea” e un moment distinct, separat, în care poporul „iese” din viața de zi cu zi pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Prin urmare, încheind silogismul, a sta acasă duminica înseamnă a nu te închina. Punct.

Oricât de persuasivă ar părea la suprafață o astfel de logică liniară, neajunsul ei e că trasează o continuitate directă, nefiltrată hermeneutic, între paradigma vechiului legământ și realitatea noului legământ, ignorând așadar tranziția cataclismică dintre cele două, marcată simbolic (mai ales în dreptul ființării prezenței dumnezeiești) de ruperea catapetesmei de sus până jos, și instaurată ontologic prin moartea și învierea lui Cristos. Într-un cuvânt, e ceea ce terminologia consacrată numește iudaizare, anume importarea unui tipar iudaic, (în cazul nostru tiparul sanctuarului) într-un legământ în care acel tipar a fost împlinit, depășit, înlocuit.

Noul sanctuar

Vorbim despre o problemă de paradigmă. Dacă era un banal detaliu de nuanță, nu îi dedicam un întreg articol. Există o distincție abisală între sistemul comuniunii teandrice (comuniunea dintre Dumnezeu și om) al vechiului legământ și cel al noului legământ, distincție pe care argumentul predicatorului o trece cu vederea.

În vechiul legământ, Dumnezeu Își manifesta prezența într-un loc bine-determinat: Tabernacolul, apoi Templul (vorbesc aici despre comuniunea dintre popor și Dumnezeu în cadrul legământului dumnezeiesc, comuniune ce a prezentat în fiecare legământ o manifestare normativă, regulată, a prezenței dumnezeiești, nu de diversele și excepționalele teofanii; apropo, la Sinai a avut loc o teofanie excepțională: poporul nu s-a reîntors regulat la Sinai pentru a „veni în prezența lui Dumnezeu”. Asta s-a întâmplat, ulterior, în Sfântul Locaș dedicat acestei comuniuni; de aceea cred că până și exemplul e unul nefericit, nu doar raționamentul). În acel loc, deci, locuia Dumnezeu în chip manifest, extraordinar. Acolo intra Marele Preot o dată pe an, cu sânge, pentru ispășirea păcatelor. Acolo poporul se întâlnea cu Dumnezeu. Acolo i se cerea poporului să vină, pentru că DOAR în acel loc și în acel moment avea loc (în chip normativ, regulat) întâlnirea extraordinară cu prezența dumnezeiască. Spațiul era sacralizat de prezența lui Dumnezeu. Era un acolo și un atunci, și nicidecum un oriunde și un oricând.

Toate astea s-au schimbat la cruce. Catapeteasma s-a sfâșiat de sus până jos, iar autorul Epistolei către Evrei ne detaliază limpede urmările acestui fapt: „prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt” (Evrei 10:19). Intrarea noastră la Dumnezeu nu mai depinde astfel de vreun loc, de vreun moment, ori de vreun intermediar. Credinciosul noului legământ e locuit de Dumnezeu prin Duhul Sfânt; el este Templul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:16; 6:19; 2 Corinteni 6:16), casa lui Dumnezeu, iar, prin extensie, comunitatea tuturor credincioșilor regenerați, Ecclesia, compusă fiind din credincioșii locuiți de Dumnezeu, e numită și ea în Scripturi casa lui Dumnezeu. Întâlnirea cu Dumnezeu nu mai e astfel un eveniment intermitent, ci, mărturisim azi, conform Sfintelor Scripturi, o stare permanentă a harului prezenței manifeste a lui Dumnezeu în inimile celor regenerați. Prezența manifestă a lui Dumnezeu nu mai sălășluiește și nici nu se mai revelează în vreun edificiu ori în vreun loc anume, ci în oameni. „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el și vom locui împreună cu el.” (Ioan 14:23).

Așadar, a lua relatarea din Exod 19 (o relatare în care Dumnezeu chemă poporul într-un loc specific pentru o întâlnire specifică) și a o aplica nemijlocit asupra adunării credincioșilor din noul legământ, ca și cum tiparul de funcționare al comuniunii teandrice ar fi rămas nestingherit și neîntrerupt între Sinai și Golgota (chiar dacă în alte contexte mărturisim o schimbare), constituie o eroare hermeneutică sub umbrela iudaizării (aici, o iudaizare a eclesiologiei), o reîntoarcere la umbrele bunurilor viitoare, o nesocotire a harului intrării slobode pe care Cristos ni l-a dăruit prin vărsarea propriului sânge.

Sacrul și profanul

Apoi, implicit, raționamentul mai construiește, prin derivație, o dihotomie între „tabără” și „munte” (dihotomie într-adevăr prezentă în paradigma vechiului legământ), între viața cotidiană și momentul adunării, între profanul săptămânii și sacrul duminicii. Credinciosul e chemat „afară” (ἐκκλησία) din viața lui obișnuită, într-un spațiu și un moment consacrate „întâlnirii cu Dumnezeu”.

Adunarea constituie, într-adevăr, o „chemare afară”, dar nu de la profan la sacru. Tocmai această dihotomie e cea pe care noul legământ o abolește. Cel mult putem afirma că sfinții sunt chemați de la îndeletnicirile veacului la îndeletnicirile dumnezeiești, la slujirea Trupului și edificarea duhovnicească. Dar nu sunt chemați dintr-un loc și un timp profan într-un loc și un timp sacru, unde Dumnezeu vine, se coboară într-un chip sau altul. Dacă credinciosul este Templul Duhului Sfânt, dacă Dumnezeu locuiește în el, atunci întreaga lui viață e sacră. Nu există un „afară” și un „înăuntru” al prezenței lui Dumnezeu în existența credinciosului regenerat. Nu există un moment al săptămânii în care credinciosul e „mai aproape” de Dumnezeu și altul în care e „mai departe”. Fiecare pas pe care îl face, fiecare acțiune pe care o întreprinde, ființează în contextul locuirii dumnezeiești în sanctuarul inimii lui. De aceea Însuși Domnul Isus i-a spus samaritencei de la fântâna lui Iacov: „vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr” (Ioan 4:23), nu pe munte, nu în Ierusalim, nu într-un loc anume, ci în duh și în adevăr, fără constrângeri spațiale ori temporale.

E, după mine, o ironie greu de ignorat faptul că Cristos, în dialogul cu samariteanca, menționează explicit muntele drept exemplu de loc al închinării care urmează să fie abolit („nu vă veți închina Tatălui nici pe muntele acesta…”). Fix conceptul invocat de predicator drept tipar normativ pentru adunarea credincioșilor, anume „muntele” ca loc-tip distinct al întâlnirii cu Dumnezeu, în opoziție cu „tabăra” vieții cotidiene, este cel pe care Cristos Însuși îl desființează, declarându-l depășit de noua paradigmă a închinării în duh și în adevăr. Se construiește deci, într-o vădită inversiune hermeneutică, un argument eclesiologic pe tiparul muntelui, când Cristos a anunțat expres abolirea muntelui ca locus al închinării.

Restabilind astfel dihotomia tabără/munte în contextul noului legământ, argumentul în favoarea adunării e sabotat profund, fiindcă subapreciază sacralitatea vieții creștine din afara spațiului eclesial. Cum anume? Păi, credinciosul care e învățat că duminica, „la biserică”, se întâlnește cu Dumnezeu într-un mod special, va percepe inevitabil restul săptămânii ca pe un interval inferior, o perioadă de așteptare, o ședere în tabără, până la următoarea urcare pe munte. Iar aceasta e, cum ziceam, o întoarcere la umbrele vechiului legământ, fix acel legământ declarat învechit și aproape de pieire (cf. Evrei 8:13).

De ce mergem la adunare?

Dacă nu mergem la adunare ca să ne „întâlnim cu Dumnezeu” (pentru că suntem deja întâlniți cu El, prin Duhul care locuiește în noi), atunci de ce mergem? Răspunsul Scripturii e limpede, simplu, și în cele din urmă e infinit mai greu de respins decât argumentul pe care îl analizez: mergem la adunare pentru că frații și surorile noastre au nevoie de noi, și noi avem nevoie de ei. Pentru că niciun mădular nu poate subzista în izolare de Trup.

Atât faptele apostolilor, cât și epistolele ulterioare, ne zugrăvesc un peisaj al primelor adunări creștine, un peisaj remarcabil prin simplitate, dar în mod special prin caracterul lui profund orizontal. Nicăieri nu găsim „întâlnirea cu Dumnezeu” ca obiectiv al adunării. Nicăieri nu găsim ideea de „intrare în prezența lui Dumnezeu” la adunare. Nicăieri nu ni se descrie vreo manifestare extraordinară a prezenței dumnezeiești în spațiul adunării. Iată criteriul absolut stabilit de apostolul Pavel în instrucțiunile lui cu privire la adunările credincioșilor: „Când vă adunați laolaltă, […] toate să se facă spre zidirea sufletească.” (1 Corinteni 14:26; versetul anterior, 25, l-am explicat într-un articol anterior). Criteriul e așadar zidirea adunării, folosul reciproc spre slava lui Cristos.

În primul rând mărturiile Scripturii cu privire la adunarea laolaltă a credincioșilor, dar și mărturiile scriitorilor post-apostolici timpurii, toate indică spre adunare drept un act orizontal, nu negând verticalitatea (adică, contrar acuzațiilor multora, nu „scoțându-L pe Dumnezeu din biserică”), ci ființând sub această verticalitate, deoarece prezența manifestă a lui Dumnezeu, Shekinahul veterotestamentar, care în vremuri demult apuse umplea Templul lui Solomon, sălășluiește în credincioși în chip permanent, și nimeni și nimic nu ne poate despărți de ea (cf. Romani 8 38-39).

Imaginea holistică pe care o zugrăvesc aceste texte este aceea a unei adunări simple, în care credincioșii din aceleași împrejurimi se strâng laolaltă ca să se slujească reciproc: să stăruie în învățătura apostolică, să se îmbărbăteze, să se mustre cu blândețe, să frângă pâinea întru pomenirea lui Cristos, să se roage unii pentru alții, să-și împlinească nevoile, și să se pregătească pentru viața și misiunea la care au fost chemați în ținutul ostil al veacului. Firul roșu al scrierilor pauline cu privire la ἐκκλησία locală este ceea ce am putea numi paradigma reciprocității, acel „unii pe alții” (ἀλλήλους) care revine obsesiv în epistolele apostolice: „iubiți-vă unii pe alții”, „încurajați-vă unii pe alții”, „purtați-vă sarcinile unii altora”, „înștiințați-vă unii pe alții”, „slujiți-vă unii pe alții”. Adunarea e locul și momentul în care acest „unii-pe-alții” capătă o expresie comunitară focalizată, concretă, pentru ca apoi credincioșii să fie trimiși înapoi în lume, echipați și întăriți. Nicăieri, absolut nicăieri în învățătura apostolică nu găsim vreo normă cu privire la manifestarea extraordinară a prezenței lui Dumnezeu în spațiul adunării, vreo instrucțiune cu privire la „intrarea în prezența lui Dumnezeu” la adunare, vreo poruncă de a-I „aduce” lui Dumnezeu vreo ceva în cadrul unui „serviciu divin”, ori vreo învățătură care să definească strângerea laolaltă ca „închinare” (worship) în sensul în care termenul este utilizat astăzi în mediile evanghelice (dar nu numai).

Iată deci temeiul biblic al prezenței la adunare, un temei pe care paradigma discursului analizat îl ratează: nu mergi la adunare pentru că acolo te întâlnești cu Dumnezeu (ești deja întâlnit cu El, pentru că El e în tine), ci pentru că acolo îți slujești frații și ești slujit de ei, din preaplinul prezenței lui Dumnezeu care e în tine. Nu mergi ca să ai parte de vreo așa-zisă experiență verticală extraordinară, ci mergi pentru părtășia cu sfinții, în care darurile Duhului sunt puse la contribuție „spre folosul altora” (1 Corinteni 12:7), în Numele lui Cristos. Mergi pentru că Trupul lui Cristos funcționează și subzistă numai prin interdependența mădularelor, iar absența ta acolo lasă un gol pe care, vorba predicatorului, niciun livestream și nicio vedetă de pe YouTube nu îl pot umple.

„Dar n-a zis Isus că va fi prezent în mijlocul celor doi sau trei adunați în Numele Lui? (Matei 18:20)”

A zis.

Numai că contextul imediat al acelor cuvinte nu are nicio legătură cu adunarea de duminică, ci mai degrabă cu disciplina eclesială, mai precis cu confruntarea frățească a celui păcătos. Cristos invocă acolo legea deuteronomică a celor doi sau trei martori necesari adeveririi unei fărădelegi (cf. Deuteronom 19:15; Matei 18:16), iar făgăduința prezenței Lui „în mijlocul lor” legitimează hotărârea disciplinară luată de aceștia în Numele Lui, asigurându-i de călăuzirea și aprobarea dumnezeiască. A decupa versetul ăsta din contextul lui (disciplinarea) și a-l pune ca fundament pentru o doctrină a manifestării extraordinare a prezenței lui Cristos în „serviciile de închinare” duminicale constituie o încălcare flagrantă a hermeneuticii contextuale. Bun, chiar dacă, prin absurd, textul ar vorbi despre o astfel de prezență manifestă specială în adunarea a doi sau trei credincioși, e cât se poate de suspect să construiești o întreagă eclesiologie noutestamentară, cu „servicii divine”, „întâlniri cu Dumnezeu” și „intrări în prezența dumnezeiască”, pe baza unei singure remarci a Mântuitorului (e, pe bune, singura remarcă noutestamentară care pare să indice o prezență specială a lui Dumnezeu în mijlocul credincioșilor adunați), într-un context care nu are nimic de-a face cu adunarea regulată a credincioșilor.

Cu atât mai suspect e faptul că în toate scrierile apostolice, acolo unde chiar se vorbește despre adunarea laolaltă a credincioșilor, nu găsim absolut nicio referire la o astfel de prezență extraordinară a lui Dumnezeu în spațiul adunării (vezi aici explicația pentru 1 Corinteni 14:25). Dacă întâlnirea cu prezența manifestă a lui Dumnezeu ar fi constituit într-adevăr obiectivul fundamental al strângerii laolaltă, nu ar fi trebuit oare ca apostolii nu doar s-o menționeze, ci s-o învețe cu insistență, s-o reglementeze, s-o apere de abuzuri? Și totuși, ei tac chitic. În schimb, ceea ce apostolii reglementează și apără cu ardoare e tocmai orizontalitatea adunării: învățarea, sfătuirea, mustrarea, părtășia frățească, frângerea pâinii, rugăciunea comunitară, zidirea reciprocă, folosul celuilalt. Tăcerea Scripturii în dreptul unei doctrine atât de fundamentale pentru eclesiologia contemporană ar trebui să ne dea, cel puțin, de gândit.

Precizare cu privire la lucrarea lui Dumnezeu în adunare

E necesar, în acest punct, să preîntâmpin o obiecție pe care o anticipez:

„Vrei să zici că adunarea laolaltă e un club social? Că Dumnezeu nu lucrează acolo?”

Cu niciun chip.

Ceea ce contest nu e verticalitatea adunării, ci înțelegerea acestei verticalități drept extraordinară și specială în contrast cu alte spații și alte momente.

Dumnezeu lucrează în adunare. Dumnezeu lucrează prin învățătura Sfintelor Scripturi, prin Cina Domnului, prin rugăciune, prin edificarea reciprocă a sfinților, prin exercitarea darurilor duhovnicești întru zidirea Trupului. Nu contest faptul că ceea ce facem atunci când ne adunăm laolaltă e reglementat de Cuvântul lui Dumnezeu: apostolii au lăsat orânduieli clare cu privire la ce trebuie și ce nu trebuie să aibă loc în adunare, iar aceste orânduieli stau mărturie cu privire la faptul că Dumnezeu ia în serios ceea ce facem acolo. Ce contest e premisa că Dumnezeu ar fi prezent în acel loc și în acel moment într-un mod care diferă ontologic de felul în care e prezent în viața credinciosului pe parcursul întregii săptămâni.

Nădăjduiesc să înțelegem că adunarea nu devine mai puțin importantă prin această corectare de paradigmă; dimpotrivă, devine cu adevărat indispensabilă: nu pentru că acolo „se coboară” în vreun chip extraordinar Dumnezeu, ci pentru că acolo se zidește Trupul lui Cristos, care este apoi trimis în lume. Strângerea laolaltă a sfinților rămâne în Numele lui Cristos, spre slava Lui, sub autoritatea Cuvântului Lui; dar scopul ei normativ, așa cum reiese din învățătura apostolică, e edificarea comunității prin lucrarea plină de har a mijloacelor lăsate de Dumnezeu în sânul adunării, și cu niciun chip experimentarea vreunei prezențe dumnezeiești speciale.

Contează?

Ziceam la început că eroarea care ajunge la o concluzie corectă e mai periculoasă decât una care ajunge la o concluzie greșită. Iată de ce.

Argumentul „mergi la adunare ca să te întâlnești cu Dumnezeu” se dovedește extrem de fragil în fața obiecțiilor pe care chiar el le pune în gura credinciosului tentat de lene: „Ce, nu pot să cânt în fața tabletei? Nu pot să iau niște vin, pun într-un păhărel, iau niște pâine, luăm cina așa și pe dincolo?” Astfel de obiecții sunt respinse în discursul expus afirmând că astfel „nu te închini”. Bun. Dacă temeiul prezenței la adunare e întâlnirea verticală cu Dumnezeu, credinciosul are dreptul să întrebe: „Nu mă pot întâlni cu Dumnezeu și acasă? Nu e Dumnezeu omniprezent? Nu locuiește El în mine?”

Și are dreptate.

Discursul expus nu are un răspuns biblic solid la întrebarea asta, pentru că premisa lui, anume manifestarea extraordinară a prezenței dumnezeiești în adunare, nu se regăsește în învățătura apostolică a Noului Testament.

În schimb, argumentul pe care Scriptura ni-l oferă, anume că mădularele Trupului lui Cristos nu pot subzista în izolare, cu niciun chip nu poate fi transpus acasă. Nu poți sluji Trupul lui Cristos de pe canapea, nu poți purta poverile fraților tăi prin ecran, nu poți exercita darurile duhovnicești în izolare. Nu poți frânge pâinea în părtășie cu nimeni altcineva decât cu propria-ți solitudine. Argumentul orizontal al edificării reciproce e infinit mai rezistent și mai temeinic decât argumentul vertical al întâlnirii cu Dumnezeu (de altfel absent din Scripturi), tocmai pentru că paradigma reciprocității adunării (acel „unii-pe-alții”) e ceva ce nu poate fi substituit prin nicio alternativă individualistă.

Ironia, din nou, e că tocmai paradigma pe care discursul expus o propune („mergi ca să te întâlnești cu / să Îl întâmpini pe Dumnezeu”) e cea care, in genere, alimentează individualismul eclesial: fiecare caută propria experiență mistică, propria experiere a prezenței dumnezeiești, propria satisfacere spirituală, în timp ce frații din jur rămân adesea invizibili. Am văzut cu toții (iar unii am pățit-o pe propria piele) adunările alea la care poți participa ani de zile fără să cunoști și fără să te cunoască nimeni. Fiecare e izolat în propria bulă „verticală”. Nimeni nu te cunoaște, nimeni nu te întreabă, ce să mai vorbim despre „purtarea poverilor”? Iar un astfel de individualism e consecința directă a unei eclesiologii care pune în centrul adunării întâlnirea cu Dumnezeu, nesocotind adevăratul și biblicul obiectiv: întâlnirea cu sfinții.

Catapetesmele noastre inconștiente

Sigur, premisele pe care le contest aici nu sunt invențiile predicatorului din clip, nici ale teologiei reformate, nici ale celei evanghelice contemporane, nici ale Vertical Church, și nici ale vreunui teolog anume. Încredințarea mea e că sunt moștenite, adică adânc înrădăcinate în secole de dezvoltare dogmatică, iar cei care le utilizează azi o fac, în marea majoritate a cazurilor, nu din vreo eroare deliberată, ci pur și simplu pentru că aceasta e singura înțelegere în care au crescut duhovnicește. Mulți dintre credincioșii care cred că la adunare „intră în prezența lui Dumnezeu”, că acolo „se coboară” Dumnezeu în chip extraordinar, că menirea adunării este această așa-zisă experimentare a manifestării prezenței dumnezeiești, o fac din convingere sinceră, și sunt profund convins că zelul lor (cel puțin al unora) e unul cât se poate de autentic.

Paradoxul e că mulți credincioși mărturisesc corect Evanghelia („Dumnezeu locuiește în noi”, „avem intrare slobodă”, „închinarea e în duh și adevăr” etc.) dar umblă într-o eclesiologie ce contrazice tocmai aceste proclamații, într-o dublă contabilitate: la nivel doctrinar, admitem locuirea Duhului Sfânt și accesul permanent la Tatăl; la nivel practic, reintroducem noțiuni iudaizatoare. Cele două sisteme coexistă în mintea aceluiași credincios fără a fi vreodată examinate laolaltă, și asta mi se pare o imensă tragedie, la ale cărei urmări suntem martori de veacuri.

Sigur, o astfel de coexistență (de altfel, neaccidentală) o aflăm ca produsul unui parcurs istoric pe care nu am spațiul să-l desfășor aici, dar pe care îl semnalez pe scurt spre lămurire (pe lung, îl las la cheremul cărturarilor). Avem asimilarea treptată, în primele secole post-apostolice, a unor tipare iudaice și păgâne într-un creștinism instituționalizat (Christendomul, Creștinătatea) sub tutelă imperială, un sistem religios construit pe temeiurile unui amestec de creștinism incipient, iudaism post-exilic și religiozități păgâne, în cadrul unei religii imperializate: o nouă preoție intermediară, noi „altare”, noi „temple”, noi „jertfe” aduse într-un nou „sfânt locaș”, o nouă „catapeteasmă”. Urmează Reforma, necesară și cu uriașe realizări, dar care a eșuat să reformeze până la capăt eclesiologia (și nu numai), păstrând intactă o porțiune substanțială din paradigma iudaizatoare a sanctuarului aplicată adunării laolaltă. Avem apoi și diversele chipuri ale penticostalizării/carismatizării mișcării evanghelice, care așază un nou strat de misticism eclesial și construiește mai departe pe fundamentul „întâlnirii cu Dumnezeu” la adunare, dând naștere spectacolelor religioase psihotrope și programelor centrate pe experiență, meticulos făurite, la care asistăm azi în tot mai multe adunări. O analiză elaborată a acestui parcurs istoric deviază de la scopul și natura articolului, dar e suficient să constatăm că premisele pe care le contest nu îi aparțin vreunui individ ori vreunei mișcări, ci unui întreg edificiu dogmatic sedimentat pe parcursul a două milenii.

Tocmai de aceea, cum ziceam și în alte părți, critica mea nu vizează credincioșii care, în sinceritatea inimii lor, s-au raportat și se raportează la adunare în acest fel. Zelul închinătorului care vine la adunare cu inima deschisă, tânjind după Dumnezeu, nu e pus sub semnul întrebării; ba dimpotrivă, tocmai acest zel merită o teologie care să îi arate că Dumnezeul după care tânjește locuiește deja în el și nu îl părăsește atunci când iese pe ușa clădirii adunării.

Responsabilitatea revine în primul rând celor care învață și modelează înțelegerea eclesiologică a comunităților pe care le păstoresc. Tocmai pentru aceste comunități și pentru evlavia lor neprefăcută se cere o reformare a înțelegerii eclesiologice: pentru ca bucuria prezenței lui Dumnezeu să nu le fie îngrădită între zidurile unui edificiu și între orele unui program, ci să le umple întreaga viață, așa cum a rânduit Cristos în noul legământ.

În încheiere

Am lăsat un comentariu la acel clip, în care am expus, pe scurt, aceleași obiecții pe care le dezvolt aici: faptul că nu avem suport scripturistic pentru învățătura conform căreia la adunare ne întâlnim cu Dumnezeu în vreun mod special, că ceea ce facem la adunare este întâlnirea cu frații noștri, nu cu Dumnezeu (cu Dumnezeu suntem deja întâlniți de la nașterea din nou), și că adunarea rămâne indispensabilă, dar nu din motivele iudaizatoare invocate în clip. Comentariul a fost șters aproape îndată de pe postare; nu am intenția de a specula cu privire la motive și motivații, dar constat faptul că interacțiunea cu o obiecție teologică serioasă a fost evitată în favoarea eliminării ei din câmpul vizual al publicului. Sper să greșesc. Ceea ce mă întristează nu e ștergerea în sine, ci faptul că astfel de subiecte, cu implicații profunde asupra înțelegerii și practicii eclesiologice a adunărilor, merită o dezbatere deschisă, onestă, în care argumentele sunt examinate, nu suprimate.

Îi adresez, în încheiere, fratelui o invitație deschisă și frățească la o conversație publică pe această temă. Subiectul merită cu siguranță mai mult decât un reel și mai mult decât un articol; cred că o dezbatere onestă, cu Scripturile deschise, în care ambele poziții să fie examinate cu rigoare și cu dorința sinceră de a discerne adevărul, ar fi nespus de binevenită.

Ușa e deschisă oricând.