Alexandru Rotariu

În acest eseu îmi propun să abordez problema pedepsei cu moartea, anume uciderea unui om în paradigma unei justiții retributive.

Teza centrală e că pedeapsa capitală nu e nimic mai mult decât o rămășiță a unui imaginar juridic învechit, menținută în viață prin inerție morală (în cazul acceptanților pasivi) și reflexe tribale (în cazul celor ce pledează pentru ea, în special al creștinilor). Exercițiul exegetic (care lasă mult de dorit datorită anacronismului și izolării contextuale) e mai degrabă o roată ajutătoare a acestor inerții și reflexe, nu rădăcina raționamentului. „Ochi pentru ochi” a fost cândva o frână într-o lume fără frâne, lume în care conceptul creștin de dreptate s-a născut nu ca o anexă la codul penal deja implementat (ex. cel mozaic, roman etc.), ci ca un cutremur transfigurator al acestuia: abolirea paradigmei răzbunării, instaurarea paradigmei restaurării; abolirea lex talionis, implementarea legii iertării, a vindecării inimii, și (mai ales în context civil) a căutării îndreptării prin pedeapsă restaurativă. Dacă luăm în serios Evanghelia, suntem obligați să recunoaștem că a ucide „în numele dreptății” înseamnă a deturna însăși logica Crucii.

De aceea, voi formula întâi, succint, argumentul în termenii învățăturii lui Cristos și a apostolilor (deci nu în limbajul clișeelor juridice). Apoi voi coborî, metodic, printre obiecțiile lui Timotei Tătar: ce vreau să menționez încă din start e că întreaga mea expunere ființează în paradigma Împărăției (anume a principiilor ferme instaurate de Cristos cu privire la ce înseamnă dreptatea, în primul rând pentru Biserică, dar cuprinzând întreaga creație, deoarece nu putem fragmenta morala Împărăției: voia lui Dumnezeu e aceeași peste tot), și voi încerca să mă feresc de orice febră tribunalistă, de care recunosc că sunt ispitit greu și eu, mai ales „la cald”, atât de aproape de asasinatul lui Charlie Kirk.

Încep cu o examinare sistematică a două aspecte:

• retribuția ca paradigmă generală a justiției pământești pre-Cristos (din care pedeapsa capitală reprezintă expresia ultimă) și
• uciderea ca pedeapsă retributivă, formă specifică a retribuției

Voi demonstra că învățătura holistică a Noului Testament nu doar modifică, ci transformă fundamental înțelegerea noastră despre justiție, mutând-o de la retribuție la restaurare, de la răzbunare la reconciliere și îndreptare.

Argumentul

Ce trebuie înțeles întâi e că talionul („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) a fost cu adevărat parte din Legea dumnezeiască înainte de Cristos. Așadar, încă de la început trebuie să avem grijă să nu intrăm în capcana falsei dihotomii a Vechiului vs. Noului Legământ. Avem aici aceeași situație a Sabatului: paradigma zilei de odihnă nu începe cu legea mozaică, ci cu însuși actul creației. De aceea, faptul că un element din legea dumnezeiască poate fi găsit în perioada pre-Israel nu indică în mod necesar faptul că vorbim despre un element universal valabil. Ăsta, de altfel, e și non-sequiturul pe care îl face Timotei, dar ajungem acolo imediat. Ce trebuie să reținem e că în același tipar găsim conceptul dreptății în Scripturi: ca multe alte elemente, are o formă înainte de Cristos (constrânsă de anumite scopuri dumnezeiești finite, unele revelate, altele ascunse), formă pe care Cristos o apucă, o transfigurează și o desăvârșește într-o nouă paradigmă a Împărăției Lui.

Chiar și înainte de Cristos, talionul n-a fost niciodată un ideal, ci o frână pusă furiei umane. În contextul Orientului Apropiat antic, unde știm că răzbunarea avea capacitatea să escaladeze (și de nenumărate ori a și făcut-o) exponențial, talionul punea garduri într-un câmp sălbatic plin de răfuieli: era vorba de evitarea unei retribuții excesive, legea asigurându-se că răsplata era echivalentă cu ofensa, și nu mai mare. Era un plafon, și deci nu un imperativ de executat cu zel.

Ce face Cristos nu e să îmbunătățească formula tailonului (să întrețină sau să repare gardurile), ci să o abolească complet. „Ați auzit că s-a zis… dar Eu vă spun…” Cristos înlocuiește astfel principiul retribuției cu un principiu care pare absurd pentru mentalitatea firească, răzbunătoare: nu mai corectăm răul multiplicându-l printr-o o formă controlată de rău, ci îl vindecăm, asumând, desigur, suferința necesară procesului de îndreptare. Acolo unde talionul domesticea violența, Cristos o dezarmează.

Mai târziu, apostolii continuă revoluția paradigmatică pornită de Învățătorul lor: Pavel, printr-o înțelegere profundă a transformării aduse de cruce, scrie că Dumnezeu „ne-a încredințat slujba împăcării” în urma faptului că am fost împăcați cu Dumnezeu prin Isus Cristos (2 Corinteni 5:18). Romanilor, în același ton, le scrie să nu întoarcă nimănui rău pentru rău, ci să biruiască răul prin bine (Romani 12:17-21). Petru, la fel, ne îndeamnă să nu întoarcem „rău pentru rău sau ocară pentru ocară” (1 Petru 3:9). Vedem peste tot în Scripturile Noului Testament cum învățătura holistică din jurul conceptului de dreptate stabilește iertarea și restaurarea nu ca pe niște opțiuni tactice la îndemâna indivizilor, ci ca principii constitutive ale Împărăției inaugurate la Golgota. Sunt, deci, nimic mai puțin decât standardele vieții în Cristos.

Retribuție vs. restaurare

Abordarea noastră, ca ucenici ai lui Cristos și cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, nu constă în vreo echilibrare contabilă a răului, ci în dezrădăcinarea lui. În contextul nostru, o justiție care își caută ținta producând suferință ca răspuns la suferință ratează însăși intenția lui Dumnezeu. În Împărăție, scopul pedepsei nu e suferința, ci îndreptarea. Asta e axa după care trebuie să judecăm toate instrumentele penale: cele care nu servesc îndreptării intră în conflict cu etosul cristic.

Distincția între pedeapsa retributivă și cea restaurativă e crucială argumentului: pentru retribuționist, scopul pedepsei e pur și simplu pedeapsa în sine. În schimb, pentru restauraționist, e esențial ca pedeapsa, după cum susținea și Augustin, 1). să proclame adevărul despre răul comis și 2). să poarte în ea un scop pedagogic. Pe fondul acesta, în mod intuitiv, pedeapsa capitală e unică între pedepse, datorită incapacității ei de a urmări restaurarea.

La fel de important de reținut e că principiul Împărăției nu vizează doar eliminarea răzbunării individuale, ci transformarea retribuției ca paradigmă fundamentală a justiției. Orice pedeapsă în economia divină trebuie să aibă ca scop îndreptarea celui pedepsit, eliminarea răului din el: provocarea pocăinței. Suferința din procesul de disciplinare nu e niciodată un scop în sine (adică suferință de dragul suferinței) ci un mijloc către vindecare și restaurare. Așadar, pedeapsa restaurativă cu niciun chip nu ocolește durerea. Ce face e să o instrumentalizeze în vederea pocăinței și a transformării: protejează societatea (izolează făptuitorul), îl confruntă pe vinovat (prin disciplinare legală), dar nu-i retează viitorul. În logica creștină, orice sancțiune legitimă are această dublă menire: scut pentru comunitate, și cale către îndreptarea celui căzut.

Pedeapsa capitală e incompatibilă cu această logică, dat fiind că sabotează, închide definitiv spațiul convertirii. Așadar, de la principiu la instrument, drumul e vădit: dacă justiția e, în Cristos, restaurativă, uciderea nu are cum să fie o opțiune.

Anularea Evangheliei harului

Până la urmă, acesta e și cel mai hidos aspect în contextul pedepsei capitale: faptul că aceasta anihilează orice șansă la pocăință. Omorând, statul proclamă ceva ce Biserica nu poate proclama: că un om e fără speranță de mântuire. Or, Scriptura spune fix invers: Dumnezeu voiește ca „toți oamenii să vină la pocăință”, ca „toți să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului” (2 Petru 3:9, 1 Timotei 2:4). A argumenta, cum face Timotei, că omului „i se dă timp să se pocăiască înainte de execuție”, când vine la el duhovnicul, e de un cinism colosal, pentru că prezintă pocăința ca pe un act notarial, de ultimă oră, îmboldit de frică, în locul a ceea ce Scriptura ne învață că este, anume o lucrare transformatoare a dragostei lui Cristos, un parcurs al harului, o umblare cu Cristos ca urmare învierii din moarte spirituală la viață veșnică. Omorând păcătosul, îl jerpelești de posibilitatea acestor binecuvântări fix în numele „dreptății”, mai ales cunoscând faptul că jertfa lui Cristos are cuprindere suficientă chiar și pentru cei „degrabă vărsători de sânge”. Să zici că „merită moartea” înseamnă să te așezi exact acolo de unde Evanghelia te scoate.

Crucea ca advers al osândei capitale

Crucea e, în final, demascarea supremă a pedepsei cu moartea: statul ucide pe Cel nevinovat pentru a face dreptate. La cruce vedem faptul că osânda la moarte e expusă structural abuzului, e oarbă la adevăr. Dacă în centrul credinței creștine stă o execuție nedreaptă prin care Dumnezeu desființează osânda, cum am putea reabilita osânda ca instrument „dumnezeiesc”? Astfel, a susține pedeapsa capitală sub steagul lui Cristos nu e nimic altceva decât o contradicție în termeni: practic, Îl declari pe Dumnezeu co-semnatarul unei logici pe care El a răsturnat-o în mod public, în istorie. La Golgota, nu găsim un Dumnezeu care execută, ci un Dumnezeu care absoarbe execuția. Nu găsim un Dumnezeu care pedepsește vina omului cu moartea, ci un Dumnezeu care moare purtând vina omului în propriul Său trup.

Argumentul eficacității pedepsei capitale în eliminarea răului din societate trădează o înțelegere naivă a naturii răului. Răul nu e o substanță care poate fi extrasă chirurgical din corpul social prin eliminarea purtătorilor săi. Răul e o realitate spirituală care se multiplică prin violență, se întărește prin răzbunare, se perpetuează, deci, prin ciclul retribuției. Pedeapsa capitală, așadar, nu elimină răul, ci îl redistribuie, transformând societatea într-un complice al crimei pe care pretinde că o condamnă. Răspundem omorului cu un alt omor, creând iluzia justiției prin perpetuarea exactă a ceea ce condamnăm.

Cristos, Restauratorul oamenilor

Înainte să trec prin argumentele lui Timotei, mă opresc repede asupra a două exemple învârtite repetat în dezbatere. Întâi, tâlharul de pe cruce. S-a tot zis că tâlharul aprobă verdictul pedeapsei capitale („pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre”), iar Isus nu-l contrazice. Ce altceva e ăsta decât un veridic argument din tăcere? Da, Isus nu-i contrazice verdictul; ce face însă întrece orice pricepere: îl transcende prin har. „Vei fi cu Mine în rai.” Cu niciun chip astfel nu putem concluziona că, prin tăcerea Lui, Isus validează sistemul juridic roman; ci, din contră, Mântuitorul arată faptul că Dumnezeu poate mântui în ciuda și dincolo de orice justiție omenească retributivă coruptă. Sigur că da, Scriptura ne pune în față un criminal executat legal de sistemul juridic roman, dar iată ironia: fix scena asta expune debilitatea fundamentală a pedepsei capitale: lângă tâlharul vinovat atârna Cristos Însuși, total nevinovat, și el executat legal. Sistemul care pretinde că face dreptate, deci, crucifică Dreptatea însăși.

Apoi (de fapt, înainte) o avem pe femeia prinsă în preacurvie, care și ea reprezintă, pe lângă expunerea ipocriziei fariseilor, o confruntare directă între Cristos și logica pedepsei capitale, aplicată (ce să vezi) fix într-un cadru legislativ. Mai-marii norodului urmau să aplice Legea dată de Dumnezeu lui Israel prin Moise. Sigur, o făceau dintr-o inimă mârșavă, ipocrită, dar aplicau o pedeapsă retributivă totalmente conformă cu legea în vigoare. Iar Isus îi oprește. Îi oprește confruntând fix autoritatea vremii, și refuză execuția, expunând ipocrizia și mutând accentul pe iertare („nici Eu nu te osândesc”) și restaurare („du-te și să nu mai păcătuiești”).

Obiecțiile lui Timotei

Obiecția 1

„În orice sistem juridic cinstit, pedeapsa trebuie să fie pe măsura delictului.”

La prima vedere, afirmația e ok. Timotei ne dă exemplul femeii care fură o găină: „nu pedepsești o femeie bătrână care a furat o găină cu zece ani de închisoare, măcar că se întâmplă, ca excepție, în anumite țări”. Ironic, prin concesia de la final, admite implicit insuficiența și arbitrariul sistemelor juridice omenești, acelea pe care le invocă mai apoi ca fiind mandatate divin. Dar să revenim.

Nu proporționalitatea e problema fundamentală cu pedeapsa capitală, ci însăși natura ei. Ce face Timotei aici e să reafirme principiul talionului, fix cel pe care Cristos l-a abolit explicit. Faptul că nu abordează nici măcar în treacăt (în cadrul acestui argument) transformarea radicală operată de Cristos (și continuată de apostoli) a conceptului de justiție lasă mult de dorit. Sigur, proporționalitatea pedepsei are sens și e necesară atunci când ființează sub scopul respectivei pedepse. Proporționalitatea nu trebuie să ne fie idol, ci instrument subordonat scopului. Care e scopul pedepsei? Protecția socială și îndreptarea. Pedeapsa cu moartea nu are cum să fie „măsura potrivită” (vorba lui Timotei), pentru că implică fix suspendarea definitivă a scopului pedepsei. A ucide înseamnă a abandona pretenția creștină că pedeapsa trebuie să fie vindecătoare, și nu ceremonială (în final, suferința de dragul suferinței, fără scop restaurativ, e doar ceremonie).

„Ochi pentru ochi” ne lasă într-o lume oarbă, orbită de ură și răzbunare; Cristos, în schimb, ne dă vederea.

Obiecția 2

Geneza 9:6 – „Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui.”

Mai departe, Timotei invocă Geneza 9:6, unde susține că avem de-a face cu o poruncă pre-mozaică, universală, stabilită de Dumnezeu „la începutul unei noi umanități”. Ironia e, din nou, faptul că la cruce începe cu adevărat o nouă umanitate, poporul Noului Legământ, Împărăția lui Dumnezeu care invadează lumea prin Cristos, o Împărăție care operează cu principii fundamental diferite.

Deci problema nu e dacă porunca aparține sau nu Vechiului Legământ, ci faptul că aparține unei paradigme a justiției pre-cristice, pe care Cristos a transfigurat-o radical. Mai mult, consecvența hermeneutică a argumentului lui Timotei e clădită pe nisip, deoarece legământul mozaic construiește fix pe principiile legământului noetic, iar în acest cadru talionul e o extindere și o dezvoltare a principiului retribuției afirmat în Geneza 9:6. Cristos, așadar, vine și abolește talionul nu doar în calitatea lui de lege mozaică, ci ca principiu moral general. El abordează paradigma retribuției (din care face parte și afirmația legământului noetic) și o înlocuiește cu paradigma iertării și restaurării.

E interesant faptul că în Geneza 9 Dumnezeu nu stabilește o normă juridică specifică pentru autoritatea civilă, ci doar lasă principiul general, anume că sângele omului să fie vărsat de om. Nu găsim detalii despre cine, cum, în ce condiții, pe baza căror garanții procedurale etc. Până unde putem extinde aplicabilitatea unui astfel de principiu general într-un sistem juridic complex cum sunt cele moderne?

Chiar mai problematic, ce facem cu crima din culpă? Din nou, Geneza 9:6 nu limitează principiul la crima cu premeditare, despre care Timotei zice că merită pedeapsa cu moartea. Dimpotrivă, legea mozaică (care dezvoltă acest principiu retributiv) include explicit crima din culpă (cu asteriscul cetăților de scăpare) printre păcatele care trebuie pedepsite cu moartea: criminalii din culpă trebuiau executați. Întreb: dacă Timotei, Doamne ferește, ar omorî un om într-un accident, ar accepta să fie executat de stat conform principiului pe care îl apără, fără nicio obiecție? Sigur, el afirmă că pedeapsa cu moartea revine crimelor cu premeditare, dar pe ce bază scripturistică trage el liniile astea?

Așadar, în concluzie, chiar dacă acceptăm faptul că Geneza 9:6 exprimă o paradigmă a retribuției postdiluviene (și cred că o face), Cristos inaugurează o altă paradigmă, anume paradigma restaurării: noi aparținem umanității de după Cristos.

Obiecția 3

„Care ar fi pedeapsa justă, iertați-mă că vă întreb?” [vorbind de cazul Breivik]

Cel mai interesant mi s-a părut felul în care Timotei și-a dat drumul la indignare povestind cazul lui Anders Breivik, criminalul care i-a ucis pe acei 77 de tineri. „Nenorocitul acesta a distrus zeci, sute de vieți și a primit 21 de ani de închisoare… vi se pare normal? Evident că nu.” Timotei operează aici exclusiv în paradigma justiției retributive, fără să ia în seamă câtuși de puțin învățăturile lui Cristos și ale apostolilor despre iertare și restaurare în astfel de cazuri extreme.

„Evident că nu.” Sigur, evident că nu, într-o paradigmă a talionului, a retribuției, a răzbunării. Nu și în paradigma lui Cristos. Furia pe care Timotei o exprimă e, categoric, profund umană, și nu ai cum să nu te înfurii la astfel de vești. Dar tocmai în astfel de situații Cristos ne cheamă dincolo de natura noastră căzută, dincolo de firea noastră, către harul și îndurarea cele dumnezeiești.

Dacă stăm să examinăm mai atent tipul ăsta de furie, suntem obligați să admitem că executarea unui astfel de criminal nu ar repara în realitate nimic. Doar pare că ar putea repara. Din perspectivă cristică, adevărata dreptate nu constă în vreo oarecare satisfacție emoțională pe care am putea-o obține prin răzbunare (și, dacă suntem sinceri, tendințele noastre retributive izvorăsc toate, absolut toate, din emoții carnale), ci în repararea a ceea ce a fost distrus: atât a victimei, cât și a criminalului. Moartea criminalului nu-i va readuce la viață pe acei tineri, nu va vindeca traumele familiilor lor, și cu niciun chip nu va repara societatea. Tot ce va face va fi să creeze doar iluzia unui echilibru „restabilit” prin adăugarea unei morți la alte morți. Asta e adevărata față a pedepsei capitale în paradigmă cristică.

Obiecția 4

„Trebuie să facem distincție între etica socială și etica personală.”

Timotei merge mai departe cu argumentul, susținând că, spre deosebire de noi, oamenii simpli, „statul a fost mandatat și autorizat de Dumnezeu să pedepsească răufăcătorii”. Fals. Absolut nicăieri în Noul Testament nu găsim că statul ar avea autoritatea dumnezeiască (adică, de la Dumnezeu) de a OMORÎ oameni. Singurul (pe bune, singurul) „pasaj” scripturistic de care apologeții pedepsei capitale se folosesc e un singur verset într-un context extrem de interpretabil. Hermeneutica de bază ne învață că atunci când avem în față un pasaj aparent contradictoriu cu întreaga paradigmă cristică despre justiție, ce facem? Alegem să-l interpretăm în lumina învățăturii holistice a Scripturii. Timotei face fix opusul: interpretează textul într-o manieră profund literalistă și ignoră caracterul fundamental restaurativ al dreptății în cadrul Împărăției.

Da, statul are autoritatea de a pedepsi în scopul menținerii ordinii sociale. Dar asta nu implică automat retribuția, și (!) cu atât mai puțin execuția. Abordarea corectă, biblică, a rădăcinilor răului, așa cum ne învață Cristos și apostolii, e prin Evanghelie, prin transformare, nu prin eliminarea individului. Izolarea socială a răufăcătorului și pedepsirea acestuia în scop restaurativ nu au cum să ocolească suferința, dar odată ce trecem pragul vieții, abandonăm orice pretenție de restaurare și, în final, încălcăm direct învățătura lui Cristos.

Timotei continuă cu un strawman: „cum ar fi ca statul să întoarcă celălalt obraz și să grațieze toți criminalii?” Asta e nimic altceva decât o caricatură pe care nu cred că o susține niciun om cu capul pe umeri. Mai ales că nu statului i-a greșit criminalul, ci celui pe care l-a ucis. Statul are doar datoria civilă să-l pedepsească, dar și aici ne lovim de distincția crucială dintre pedeapsa retributivă și cea restaurativă. Chiar dacă criminalul va rămâne închis pe viață, se păstrează deschisă posibilitatea pocăinței și a îndreptării. Eliminarea acestei posibilități prin execuție e profund incompatibilă cu Evanghelia.

Să repeți obsesiv că „statul a fost mandatat de Dumnezeu” să execute, dar să nu citezi absolut niciun pasaj scripturistic care să susțină explicit afirmația asta, e un comportament retoric la care nu mă așteptam de la Timotei. Dar e și pe deplin înțeles, pentru că un astfel de pasaj pur și simplu nu există.

Falsa dilemă prezentată de Timotei cum că „dacă nu putem lua viața, de ce putem lua libertatea?” ignoră, din nou, distincția fundamentală în caracterul punitiv, pe care am tot pomenit-o mai sus: restrângerea libertății de mișcare servește protecției societății, dar NU elimină șansa la restaurare. Din contră, izolarea are capacitatea de a crea contextul potrivit (unul dur, disciplinar) pentru reflecție, pocăință și îndreptare a celui căzut. Moartea, în schimb, elimină toate acestea definitiv.

Obiecția 5

„Rolul principal al statului nu este restaurarea răufăcătorului.”

Avem, și aici, o falsă dihotomie. Sigur că statul nu are rolul principal de a restaura spiritual asasinii, dar prin menținerea ordinii sociale (adevăratul rol al statului), statul poate și trebuie să păstreze deschisă posibilitatea restaurării. Izolarea criminalului față de societate poate fi realizată fie păstrând șansa restaurării, fie eliminând-o (prin moarte). Dintre cele două, doar prima variantă e consonantă cu Evanghelia.

Cea mai rezonabilă interpretare a lui Romani 13, în contextul larg al teologiei pauline despre restaurare, este că Pavel sfătuiește credincioșii să mențină o conduită socială corectă pentru a evita conflictul cu autoritățile.

O lectură literalistă de tipul celei a lui Timotei ne forțează să acceptăm, de exemplu, că Nero era slujitorul lui Dumnezeu când ardea creștinii ca torțe vii, că Stalin aplica voia lui Dumnezeu în Gulag, că regimurile totalitare sunt, în cele din urmă, însărcinate de Dumnezeu. Timotei a eșuat să ne arate cum (și conform căror criterii) sunt autoritățile însărcinate divin și capătă calitatea de „slujitor” al lui Dumnezeu (luat în sens literalist). Asta voia să zică Pavel? Istoria ne dovedește absurditatea unei astfel de poziții prin nenumăratele exemple de autorități civile tiranice, creatoare și susținătoare de legislații opresive.

Apoi avem diferențele (uneori dramatice) între legislațiile statelor (unde ceea ce aduce pedeapsa capitală într-o țară e perfect legal în alta, sau cel puțin pedepsit într-un alt registru de gravitate), care demonstrează, din nou, că nu vorbim despre o justiție dumnezeiască universal aplicabilă. Cum poate fi Dumnezeu actorul din spatele unor sisteme juridice fundamental contradictorii?

Mai mult, realitatea nedreaptă a multor pedepse aplicate de state de-a lungul istoriei e la rândul ei un factor care subminează ideea că orice decizie a autorității ar fi voia și mandatul lui Dumnezeu.

„Sabia” lui Pavel trebuie astfel interpretată în contextul întregii învățături cristice și apostolice. Ar fi absurd ca într-o paradigmă teologică centrată pe iertare și restaurare, Pavel să demoleze totul printr-un singur verset. „Sabia” indică înspre realitatea puterii coercitive a statului într-o lume căzută, dar cu niciun chip nu oferă un mandat dumnezeiesc pentru luarea vieții indivizilor de către stat. Până la urmă (și contextual, dacă tot vorbim de hermeneutică) Pavel scrie unei comunități minoritare, iar obiectivul lui în capitolul 13 e să încurajeze evitarea conflictului inutil cu autoritățile, nu să legitimeze teologic uciderea de către stat.

Încă ceva important de observat: logica din Romani 13 presupune că autoritatea politică poate dar nu e obligată să impună pedeapsa cu moartea. Știm că autoritățile sunt uneori nevoite să folosească forța ca să susțină legea și să asigure pacea, sigur, dar nimic nu le constrânge să omoare infractorii pentru a realiza treaba asta. Creștinul nu e nici insubordonat, nici lipsit de respect când pledează pentru clemență. Dimpotrivă, a pleda pentru clemență civilă (nu în sensul grațierii, ci în sensul evitării uciderii) urmează exemplul lui Cristos care, până la urmă, e Cel ce a transfigurat înțelegerea despre justiție.

Pavel nu afirmă, deci, că statul ar fi „unsul” lui Dumnezeu care îndeplinește în mod imaculat voia lui Dumnezeu. Observați cum Timotei fragmentează principiile Împărăției: „pedeapsa trebuie să fie restaurativă, dar nu cea a statului”. Deci valorile instaurate de Cristos au aplicabilitate doar parțială? Ce facem cu celelalte principii, le compartimentalizăm și pe ele?

Obiecția 6

„Ce facem cu iadul?”

Timotei invocă mai departe iadul ca exemplu de pedeapsă retributivă. Deși nu o să intru aici în discuția extrem de amplă despre natura iadului, e suficient să observăm că ceea ce Dumnezeu își rezervă dreptul să facă în eternitate cu niciun chip nu poate fi folosit ca justificare pentru acțiunea omului în timp, pe pământ. „Răzbunarea este a Mea, zice Domnul” (Romani 12). Dacă cineva are drept să acționeze retributiv, acela e singur Dumnezeu. Dacă va dori să o facă, o va face. A folosi discuția despre iad (una care necesită multe, multe nuanțe) ca baros pentru a apăra conceptul retribuției, și mai mult, implicit, pentru a legitima uciderea altor oameni, e dovada unei teologii sărace.

Chiar îl provoc pe Timotei să ne demonstreze, scripturistic, că iadul e într-adevăr o pedeapsă veșnică pur retributivă în sensul în care el o descrie. Chiar dacă ar fi, transpunerea unei realități escatologice într-un context juridic temporal e nimic altceva decât o eroare fundamentală de categorii.

În cele din urmă, Cristos nu ne-a autorizat vreodată să copiem iadul pe pământ. El s-a rugat „vie Împărăția Ta”, nu „vie împărăția întunericului”.

Obiecția 7a

„Criminalitatea scade atunci când oamenii știu că pedeapsa e capitală.”

Raționamentul ăsta are două mari probleme. Întâi, execuțiile publice nu au format niciodată sfinți, ci doar au obișnuit oamenii cu sângele. Practic, „descurajarea” prin moarte produce o cultură a brutalității, unde statul însuși oferă societății exemplul suprem că violența e, în anumite condiții, un mijloc legitim. Practic, dacă ești suficient de puternic și ai documentele potrivite, ai dreptul să ucizi. Pe de cealaltă parte, Evanghelia combate frica de moarte, nu o instrumentalizează. Învățăturile lui Cristos ne revelează o dreptate care transformă inimile oamenilor, nu una care îi dresează și îi sperie. Ăsta e tiparul cristic prin care societățile pot fi vindecate, anume prin adevăr, îndreptare, disciplină; o paradigmă restaurativă.

A doua mare problemă: realitatea stă mărturie fix împotriva concluziilor lui Timotei, indicând faptul că criminalitatea violentă crește, nu scade, în contextele unde se aplică pedeapsa cu moartea. De exemplu, în 14 state americane în care NU se aplică pedeapsa capitală, ratele de omucidere sunt la sau sub media națională. Statisticile sugerează că societățile care instituționalizează uciderea ca pedeapsă cultivă o cultură a violenței care se manifestă, paradoxal, în rate crescute ale criminalității. Nu avem dovezi consistente cum că pedeapsa cu moartea ar avea vreun efect disuasiv mai puternic în comparație cu, spre exemplu, închisoarea pe viață. Și chiar și în țările-excepție, corelație ≠ cauzalitate. Dovezile pozitive privind eficacitatea pedepsei capitale în descurajarea crimelor sunt, deci, cel mult neconvingătoare.

Cel mai distructiv aspect în toată treaba asta cu descurajarea e că Timotei pledează pentru un dresaj social prin frică, prin teroarea morții, și nu prin transformare și îndreptare în paradigma Evangheliei. O astfel de abordare behavioristă nu face altceva decât să reducă individul la un animal de dresat prin pedeapsă, negând astfel capacitatea restaurării prin har. În final, o societate care depinde de amenințarea morții pentru a-și controla membrii a eșuat deja în misiunea fundamentală de a cultiva virtutea autentică.

Obiecția 7b

„Traficanții de droguri din Singapore sunt pedepsiți cu moartea … și astfel sunt salvații mii, zeci de mii de tineri.”

Ce m-a uimit enorm e momentul în care Timotei aduce în discuție traficanții de droguri din Singapore, și sugerează fățiș că și aceștia ar fi pasibili de execuția cu moartea. Păi stai. Dacă temeiul e legământul noetic (anume sânge pentru sânge), cum ajungem la droguri? Ah, cauzalitate. Păi bun atunci, până unde putem extinde felul ăsta de logică? De ce să nu susținem pedeapsa capitală și pentru propagandiștii genocidului, pentru cei care instigă la crime în masă, pentru promotorii transsexualității (știm că procente relativ uriașe de transsexuali se sinucid anual)? Aici logica retributivă își arată, din nou, apetitul expansiv: odată ce ai învățat să legitimezi uciderea pentru o categorie de oameni, următoarele stau la rând. Iar logica e consecventă: traficanții de droguri sunt, practic, criminali. Nu?

Ca exercițiu de reductio, îl provoc pe Timotei să ne spună dacă mamele care fac avort se încadrează sau nu la pedeapsa capitală. Chiar sunt curios. Dacă meritul pedepsei îl decidem în astfel de coaliții pasionale, lista se poate lungi periculos, după cum am văzut.

Evanghelia refuză să se arunce pe acest tobogan.

Concluzii

Ceea ce uimește cel mai profund în raționamentul lui Timotei e absența totală a unei confruntări serioase cu învățăturile explicite ale lui Cristos și ale apostolilor despre restaurare, iertare și valoarea infinită a vieții umane ca purtătoare a chipului lui Dumnezeu. A menționat predica de pe munte doar tangențial, respingând din start învățătura lui Cristos printr-o caricatură mișea (vezi aluzia la așteptarea ca statul să „întoarcă celălalt obraz”). Sigur că o astfel de omisiune nu are cum să fie un simplu accident, ci sunt convins că reflectă nimic altceva decât inconfortul fundamental al poziției lui. Nu are cum să fie altcumva atunci când ești nevoit să ignori sistematic, chiar și involuntar, învățătura centrală a Celui pe care Îl numești Domn pentru a-ți susține poziția.

Închei zicând că Biserica stă (a stat mereu, dar zilele astea a fost mai evident) în fața unei alegeri „capitale” (ca să rămân în ton): va urma Crucea care absoarbe violența și oferă restaurare, sau sabia care perpetuează ciclul morții? Nu avem cum să proclamăm un Dumnezeu care vrea ca toți oamenii să ajungă la pocăință, în timp ce susținem (sau chiar colaborăm cu) sisteme care răspund păcatului cu eliminare irevocabilă: e o schizofrenie morală care nu face decât să submineze mărturia noastră cu privire la puterea transformatoare a Evangheliei.

În final, chemarea noastră nu e nicidecum să rafinăm sistemele retributive ale unei lumi căzute și corupte, ci să mărturisim o dreptate radical diferită, una care vindecă în loc să distrugă, restaurează în loc să elimine, oferă viață acolo unde lumea oferă moarte. Sigur, o astfel de mărturie costă. E mai ușor să cedezi instinctului retributiv, să aplauzi execuția, să găsești justificări teologice pentru propria furie și sete de sânge. Dar Evanghelia ne cheamă pe toți pe calea îngustă a harului, a iertării supranaturale, a speranței incurabile că nimeni nu e prea căzut ca să fie ridicat, sau prea distrus ca să fie restaurat. În fața unei astfel de chemări, orice argument care pledează pentru pedeapsa cu moartea, oricât de sofisticat, se destăinuie a fi ceea ce e de fapt: o capitulare macabră în fața logicii corupte a acestei lumi, un refuz de a crede că Împărăția lui Dumnezeu oferă cu adevărat o cale mai bună.

Mă rog ca Tyler să nu primească pedeapsa cu moartea. Dacă o va primi, unii vor fi mulțumiți că s-a făcut „dreptate”. Eu voi continua să mă rog pentru abolirea omuciderii de către stat. Dacă, printr-o oarecare minune, nu o va primi, ci va fi închis pe viață, rugăciunea mea, și sper că a tuturor, nu va înceta. Dacă, printr-o minune și mai mare, Dumnezeu îl va cerceta, îi va înlocui inima de de piatră cu o inimă de carne, și-l va preschimba întru asemănarea cu chipul Fiului Său, Mântuitorul lumii, va fi bucurie nu doar înaintea îngerilor lui Dumnezeu, ci și înaintea noastră.

O astfel de nădejde e scandaloasă pentru lume. Pentru unii, e flower-power. Mă rog ca pentru noi și în noi toți să fie focul sfințit al iubirii lui Cristos, Tămăduitorul inimilor.

„Și chiar de ne-ar arde, să fim mistuiți.”

---