Alexandru Rotariu

Eisegeza nu apare niciodată singură.

De-obicei e acompaniată de un spirit subtil de manipulare (de cele mai multe ori involuntară), de genul: „iată ce văd eu în text; dacă nu vezi și tu același lucru, înseamnă că nu te uiți destul de bine / trebuie să te uiți puțin mai bine / ai o problemă / etc.” De ce? Pentru că dacă am pornit demersul cercetării NU de pe piciorul lui „vreau să ÎNVĂȚ ceea ce spune textul”, ci de pe piciorul lui „ȘTIU deja ce trebuie să spună textul”, atunci, cu relativ puțin efort intelectual, pot face textul să chiar spună ceea ce vreau eu. Parafrazându-l pe profet: „ce bine știi să-ți întocmești căile…”

Acum câteva săptămâni scriam cu privire la o predică despre liturghie și principiul regulativ, și enumeram câteva probleme grave, pe de-o parte cu privire la eisegeza textului biblic, iar pe de altă parte cu privire la ignoranța vădită în dreptul anumitor concepte fundamentale, începând cu cel al „liturghiei”, care, mare mirare, apărea chiar în titlu.

Aici articolul: https://alexandrurotariu.com/2025/08/01/ganduri-despre-liturghie-si-o-predica-confuza/

După câteva zile a venit și replica la articol: https://apologiareformata.substack.com/p/de-la-jertfa-lui-abel-la-crucea-lui

Foarte probabil că articolul de față (care va fi o replică-la-replică) va fi mai scurt decât altele, deoarece nu prea am multe la care să răspund. Autorul, deși a menționat că articolul lui „a fost provocat de o poziție contrară” celei pe care o susține, a prezentat poziția mea cu susul în jos, adică, pe scurt, a construit ceea ce în retorică numim un om de paie, și s-a luptat cu dânsul. Foarte bine, nu sunt aici să judec preferințele militare ale nimănui.

Dar am minima așteptare (cum sunt sigur că o au majoritatea cititorilor onești) ca replicile să reprezinte corect poziția la care răspund.

Iată la ce mă refer:

Autorul: „Obiecția referitor la absența deslușită a învățăturii substituției și ispășirii în evenimentul cu Cain și Abel trădează un anacronism teologic, ratează înțelegerea funcției tipologiei ca unealtă exegetică cât și a principiului revelației progresive pe care se construiește teologia biblică.” (sublinierea mea)

E simplu: nicăieri în critica mea nu am obiectat cu privire la prezența/absența învățăturii substituției și ispășirii în episodul cu Cain și Abel. Pur și simplu nicăieri. Iar pe o astfel de falsă acuzație, concluzia cum că aș rata înțelegerea funcției tipologiei e cu atât mai jenantă cu cât am menționat de câteva ori bune în articolul meu că sunt de acord cu interpretarea tipologică. Problema pe care am subliniat-o vădit e că, deși tipologia există, nu o putem scoate de unde poftim, atât timp cât nu e subliniată elcovent de Scripturi. Și aici mi-a plăcut mult formularea lui Alin Tudose în articolul lui (foarte bine scris, pe care îl recomand): https://substack.com/home/post/p-171396015):

„Dacă tipologia nu este ancorată în ceea ce spune textul inspirat, devine alegorie. Alegoria însă nu servește la descoperirea adevărului, ci la ilustrarea unui adevăr deja identificat [iar de aici până la eisegeză mai e un singur pas, paranteza mea].”

În alt loc, tot Alin zice: „Pentru ca tipologia să nu se transforme într-o simplă alegorie, trebuie ca elementul identificat drept tip să fie ferm ancorat în textul analizat.”

Problema e că tipul identificat de autor în episodul cu cei doi frați lipsește cu desăvârșire din text. Fără îndoială că jertfa lui Abel, adusă din întâii născuți (adică aleasă dintre cei mai buni), o jertfă de sânge etc., arată spre Cristos. Obiecția mea principală a fost cu privire la extragerea principiului regulativ calvinist din acest episod, anume pretenția cum că Scriptura ne învață în Geneza 4 că Dumnezeu a acceptat jertfa lui Abel pe baza formei jertfei (sânge vs. roadele pământului), formă pe care, pasămite, le-a exemplificat-o „jertfind” animalele din care le-a făcut haine primilor oameni.

Treaba cu tipologia aici e simplă: nicăieri Scriptura nu spune că Dumnezeu a jertfit vreun animal. A omorât? Probabil. Deși un Dumnezeu creans ex nihilo ar fi putut foarte bine să scoată acele haine fără să implice omorul. Ce vreau să subliniez eu nu e că tipologia și principiul revelației progresive ar fi „deslușit absent”, ci că acolo unde Scriptura zice „Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei lui haine de piele și i-a îmbrăcat cu ele”, nu putem cu niciun chip să extragem peisajul unui Dumnezeu aducând o „jertfă” penală și substitutivă care să servească drept model rasei umane, în special lui Cain, care ar fi „sfidat” acel tipar.

Ca să închei cu asta: e motiv de dezamăgire (sper temporară) că într-un context numindu-se „reformat” găsim astfel de elucubrații anacronice. Apropo de anacronism, un alt termen a cărui proprietate se pare că autorul nu o are (precum cea a termenului „liturghie” din articolul precendent). Anacronismul are loc atunci când idei, practici ori interpretări dintr-un anume context istoric/cultural sunt transpuse într-un alt context în care nu își au locul. Ne ajută și aici etimologia (ca în cazul liturghiei): ἀνά + χρόνος, adică ne-ținând cont de timp, de perioadă. În teologie, anacronismul e reprezentat de proiecția unor dezvoltări doctrinare ulterioare, a unor presupuneri culturale, practici ecleziastice etc. asupra textelor biblice ori asupra unor perioade anterioare ale istoriei bisericii, tipar care distorsionează în cele din urmă sensul lor original. Nu văd cum poziția mea se poate numi anacronism (acuzația autorului), din moment ce eu fac fix opusul: condamn anacronismul, anume condamn inserarea unei teologii (calviniste) a principiului regulativ în „închinarea congregațională” într-un text care nu dă niciun indiciu că ar vorbi despre asta, ba chiar din contră (vezi explicațiile mele cu privire la textele din Geneza, Evrei și 1 Ioan din articolul precedent).

Sigur, teza principală a autorului, ca replică, apare de câteva ori în articolul lui: „evidențele sunt acolo… dacă nu le vezi înseamnă doar că trebuie să te uiți puțin mai bine”. Sigur că da, de ce nu? Un argument de o forță inefabilă. Ceea ce afirmam la început: dacă nu îi aprobi exercițiul eisegetic, problema e la tine, că nu vezi. Cu ceva timp în urmă, într-o discuție cu cineva din același context neo-reformat, dialogând cu privire la continuaționism, am primit eticheta de „orb spiritual” deoarece nu susțineam cesaționismul strict al conlocutorului. Deci cam ăsta e tiparul.

Ciudat cum cei care susținem o interpretare fidelă textului (atenție, nu literalistă, ci fidelă) suntem acuzați că ne facem vinovați de o „citire doar la suprafață”. Din contră, e o citire fidelă Scripturii, și nu o introducere volitivă și imaginativă a propriului sistem teologic în text.

Se mai pomenește, în același context, de „administrarea sacramentelor care ilustra această lucrare a jertfirii Sale [anume presupusa jertfă a lui Dumnezeu din Geneza 3:21, paranteza mea].” Care sacramente? Priviți cât de departe merge un exercițiu eisegetic în eforturile de inserare a propriei teologii în text: acolo unde Scriptura zice simplu că Dumnezeu le-a făcut oamenilor haine din piele, eisegetul vede un Dumnezeu care săvârșește o jertfă substitutivă și ispășitoare, care este de fapt o administrare a unor sacramente – say what?

Păi cum say what, nu vezi? „Toate legăturile îți sar în față.” (cuvintele autorului) Articolul-replică e plin de astfel de afirmații ambigue și generaliste (toate, tot, peste tot, vădit, extrem de clar, sar în față etc.), dar fără argumente scripturistice precise. Un fel de „totul e mega-clar, totul se leagă… dar nu știu sau nu vreau să arăt unde și cum exact se leagă ele. Tot ce știu e că sistemul meu teologic urlă din aceste pagini. Trebuie să urle.”

Acum, treaba cu interpretarea alegorică e cu fâs, pentru că de multe ori principiul extras e adevărat, biblic. Problema e că locul de unde e extras și modul în care e extras nu reprezintă deloc intenția autorului, așa că asta trebuie subliniat clar, deoarece asta pare că nu a înțeles nici autorul: nu contrazicem principiul substituției penale, ci dezgroparea lui forțată din texte care n-au nicio treabă cu el.

Știți când îi zice Dumnezeu lui Noe: „Să faci corabiei o fereastră, sus, lată de un cot; ușa s-o pui în latura corabiei şi să faci un rând de cămări jos, altul la mijloc şi altul sus.”

Păi, e clar: ușa din latura corabiei e rana din coasta lui Cristos. Acoperișul e providența lui Dumnezeu asupra Bisericii Sale. Iar cele trei punți (rânduri de cămări): credința, nădejdea și dragostea din 1 Corinteni 13. Ce, nu vi se pare în regulă? Atunci problema e la voi, trebuie să vă uitați mai bine. Sigur, credem în jertfa lui Cristos, în providența dumnezeiască, și în roadele Duhului. Dar… înțelegeți problema, nu mă mai repet.

Închei cu o invitație.

Autorul folosește ca argument faptul că „limbajul de acolo [din facerea de haine pentru Adam și Eva, paranteza mea] este repetat la îmbrăcarea preoților. Același autor folosește în mod intenționat acest limbaj pentru a ne ajuta să facem legături.” Întrebarea mea pentru autor: ne puteți spune exact unde și cum apare în Lege „același limbaj” cu privire la îmbrăcarea preoților?

În primul rând, la ce limbaj ne referim? Geneza 3:21 zice „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele.” Punct. Deci care limbaj? Verbul „a îmbrăca”? Acțiunea de „a face haine”? Versetul din Geneza e unul scurt și generic, e un limbaj normal despre ideea de „a îmbrăca”. Ideea repetiției de aici e o prostie imensă: normal că într-un pasaj despre îmbrăcăminte vom regăsi substantivul „haine” și verbul „a îmbrăca” – ce altceva găsim folosit „în mod intenționat” de autor, care să ne ajute să facem legături? Solicit public autorului să ne explice treaba asta.

Apropo, pentru îmbrăcarea preoților Scriptura nu vorbește de nicio jertfă, ci doar enumeră materialele din care trebuie confecționate acele veșminte. În concluzie, nu găsim absolut niciun paralelism, în afară de noțiunea „îmbrăcării”, care nu are nimic de-a face cu subiectul jertfei. Ba mai mult, dacă chiar vrem să considerăm facerea de haine din Geneza 3 o „jertfă ispășitoare penal-substitutivă”, de ce preoții de mai târziu (unde autorul zice că găsim același limbaj) nu își făceau hainele din pielea jertfelor de ispășire? Sigur, fiindcă aveau poruncă clară să ia pielea, laolaltă cu celelalte rămășițe, să o scoată afară din tabără, și să o ardă. Ciudat paralelism.

Sunt curios totuși cum de autorul nu a răspuns principalelor (și celor mai grave) obiecții enumerate în articolul meu: definirea eronată a conceptului de liturghie, utilizarea iudaizatoare a principiului regulativ în eclesiologia reformată, și afirmarea unei forme și ordini precise în desfășurarea adunării laolaltă, formă și ordine de negăsit în învățăturile apostolilor. Probabil va veni o replică și pentru acestea, cândva. Noi o așteptăm.