Alexandru Rotariu

„Te invităm să fii alături de noi duminică dimineața la biserica X. Vom avea alături de noi trupa Y și predicatorul Z.”

„Duminica asta predic la biserica Y. Ne vedem acolo.”

„Dragi prieteni ai bisericii W, duminică începem o nouă serie de mesaje pe tema Q. Vă așteptăm.”

Algoritimii social media continuă să traseze noua hartă a creștinismului contemporan. O hartă în care geografia eclezială calcă în galop granițele adunărilor locale și se poartă fidel după vectorii popularității digitale. Asta se întâmplă atunci când adunarea laolaltă se dizolvă în audiență globală. Este deja și va continua să fie un punct important de dezbatere în anii care urmează.

În orice urban, avem o piață spirituală și câteva produse concurente: muzică, evenimente, seri de tineret, tabere, activități, și pastori. Ultimul din listă mă îngrijorează cel mai tare, și cred că e cel mai periculos. Dar voi reveni la el.

Mediul de marketing? Predominant Instagram, dar stau la coadă și altele. De la anunțuri formale, în sacou și cravată, pentru predicile de duminică, la cele mai cringioase sketch-uri pentru serile de tineret. Serios, alea mă sperie coerent și reușesc să mă surprindă de fiecare dată; am impresia că cei din conducerile acelor adunări habar n-au ce circ fac tinerii lor pe Instagram, cum prezintă serile de tineret ca pe un nou set de Jordans sau ca pe ultimul Thermomix – de fapt, într-una din scenetoidele astea chiar au apărut la final cei doi pastori ai bisericii făcând ceva dans de pe Tik Tok, un fel de încercare de relevanță episcopală, poate-poate se mai umple prăpastia cler-tineret cu un giumbușuc de based-neat pastor. Deși că în comentarii erau mai multe insulte și meme-uri cu „Let’s check in on Protestantism”. Ce e asta altceva decât prostituare eclezială? Ne demitem la cele mai nămoloase sub-ranguri pentru relevanță și vizibilitate, nu ratăm nici un trend, oricât de jenant, oricât de pervers, important e „să fim acolo, să fim vizibili”.

Bine, marketingul bisericesc în sine nu-i ceva nou. Până și reformatorii, pietiștii, până și personalitățile trezirilor anglo-saxone s-au folosit de un oarece tipar de promovare ca să-și răspândească mesajul. Dar ce vedem azi transcende simpla instrumentalitate a mijloacelor de comunicare. Social media nu doar vehiculează mesajul, ci asistăm la o transformare de structură.

Pastorul devine brand. Biserica devine franciză. Predica devine produs de consum. Adunarea locală – frați și surori care se strâng să se zidească reciproc prin învățătură din Cuvânt, rugăciune, frângerea pâinii, părtășie – devine o stațiune de tranzit către experiențe spirituale potențial mai „valoroase” decât „ce avem acasă”.

Un reel de 30 de secunde: „Duminică la Y voi predica despre depresie și anxietate. Vino să descoperi ce spune Biblia!” Un mesaj nevinovat, nu? Intenția, probabil sinceră. Rezultatul? Algoritimul îl împinge către mii de indivizi care nu fac parte din adunarea respectivă, în special tineri cârmuiți de senzații și dopamină, și creează astfel o audiență virtuală care depășește prin număr și relevanță comunitatea reală. Consecința imediată: pastorala nevoită să se adapteze audiențelor digitale. Nu mai predici pentru frații și surorile din adunarea ta, raportat la problemele lor concrete, la istoricul lor spiritual, la nevoile reale ale trupului local. Predici pentru… toți. Pentru că expui tuturor ceva ce ar trebui să se alinieze nevoilor locale.

Iată cum nomadismul spiritual și cultul personalității ființează într-o simbioză de invidiat.

„Pastorul X predică duminică la biserica Y. Mergem?” Ce altceva implică formula asta decât că valoarea unei adunări locale de duminică depinde de cine urcă în amvon, nu de cine se adună în jurul Cuvântului? Mai mult, ce altceva implică decât că, în clasamentul duminical, a fi prezent să consum mesajul unui pastor cu 10k followeri pe Instagram e mai ziditor decât a fi prezent să slujesc anonim pe cineva din adunarea mea locală?

Se creează, iată, o ierarhie informală: bisericile cu pastori „cunoscuți” versus cele cu slujitori „anonimi”. Credincioșii încep să migreze digital sau fizic, căutând „experiența spirituală supremă”. Nu mai vorbim de creșterea împreună cu frații și surorile din adunarea locală, de răbdarea de a-i îngădui pe cei slabi, de bucuria de a-i vedea pe cei tineri în credință cum se dezvoltă etc. Ce contează e performanța oratorică și carisma scenică. Mă limitez aici, desigur, la predicatorul ca produs. Dacă ar fi să intru în zona muzicii… explodează butoiul Pandorei.

Mentalitatea asta de consumator transformă ekklesia în entertainment. Fratele în vârstă care se bâlbâie când citește din Scriptură devine irelevant în contrast cu predicatorul cu milioane de vizualizări. Părtășia autentică – aia în care ne cunoaștem reciproc, ne îndemnăm și ne dojenim cu dragoste – e înlocuită cu consumul pasiv de conținut religios.

Ba mai grav (și aici iată din nou cultul personalității): „Am venit să-l aud pe pastorul X.” Nu să ne adunăm în numele lui Hristos, să ne edificăm reciproc, să sărbătorim împreună Învierea. Ci să consumăm un produs religios livrat de o celebritate.

Vocabularul importă. Biserica nu e un loc de consum (nu e cinematograf, deși unele chiar arată ca unul) – e poporul lui Dumnezeu adunat. Marketingul digital al bisericilor amplifică confuzia asta conceptuală. „Vino la biserica noastră”, dar e ok și dacă ne urmărești online. Ekklesia, strângerea laolaltă a poporului lui Dumnezeu, devine, în tiparul ăsta, audiența unei platforme de streaming (digital sau fizic).

Iată așadar cum se pierde, subtil, înțelegerea apostolică despre ce înseamnă să fii parte din Trupul lui Hristos. Fiecare membru are o utilitate, fiecare contribuie la edificarea trupului. Nu există spectatori pasivi în ekklesia. Toți trebuie să fie participanți activi la slujirea comună. Social media promovează însă exact contrariul: o masă de consumatori pasivi care îngurgitează conținut de la producătorii de content religios.

Adunarea locală e întotdeauna… locală. Apostolii au plantat adunări în locuri concrete. Au format comunități de frați și surori în Hristos care se întâlneau în casele lor, își împărțeau bunurile, se îngrijeau unii de alții. Concret. Fizic. Tangibil.

Nu, nu vorbesc acum de invitațiile ocazionale la o conferință ori de participarea la evenimente speciale. Vorbesc despre un sistem care s-a dezvoltat subit: pastori care își folosesc audiențele digitale pentru a atrage oameni din alte adunări la predicile lor săptămânale (voit sau nu). E vorba despre încurajarea implicită a abandonului comunităților locale în favoarea unor experiențe consumeriste.

Predicatorii care invită public credincioși din alte adunări să participe la mesajele lor, le transmit acestora implicit și fără urmă de îndoială că a veni într-un loc pentru ei și performanța lor e un lucru mai bun de făcut decât a sluji în adunarea locală.

Credinciosul care migrează constant după predicatori-vedetă nu dezvoltă nimic profund în nicio comunitate. Nu învață să se sacrifice pentru frații și surorile din adunarea lui. Nu trece prin procesul dureros al maturizării spirituale într-un context concret. Mai mult: nu contribuie la edificarea nimănui. Devine consumator pasiv de experiențe religioase, nu slujitor activ în Trupul lui Hristos. Indivizii de genul măsoară calitatea unei duminici după cât de impresionați au fost (dezgustătoarea întrebare: „ți-a plăcut azi la biserică?”), nu după cât au contribuit la binele comun.

Treaba asta e nimic altceva decât infantilism spiritual: dorința constantă de a consuma, fără voința de a hrăni pe alții. Căutarea perpetuă după experiențe noi, fără asumarea responsabilităților. Evitarea rutinei zidirii reciproce în favoarea spectacolului spiritual.

Imaginea paulină a trupului e devastatoare pentru mentalitatea nomadă. În trup, fiecare organ și membru are locul lui specific și funcția lui unică. Ochiul nu poate să-și părăsească orbita să se ducă să vadă cum macină stomacul într-un alt trup „mai interesant”. Mâna nu poate să migreze după sistemele nervoase „mai performante”. Adunarea locală funcționează similar. Fiecare credincios are daruri specifice, responsabilități concrete în adunarea din care face parte. Când pleacă să consume spectacole religioase în alte părți, nu doar că nu își exercită funcția, ci privează trupul local de ceea ce poate și trebuie să ofere.

Maturitatea spirituală nu se măsoară în experiențe spectaculoase (spectator la un spectacol), ci în angajamentul de zi cu zi. Ekklesia nu e entertainment, ci o familie spirituală care se zidește reciproc în vremuri bune și în vremuri rele.

Iar pentru pastori, alternativa e „nespus mai bună”: să-și iubească turma suficient ca să nu o expună tentațiilor nomadismului eclezial. Să nu-și transforme audiența digitală în caravană de consumatori.

Dumnezeu nu lucrează prin spectacole religioase, ci prin comunități obișnuite de credincioși obișnuiți care se iubesc reciproc în numele lui Hristos. Prin frați și surori care se roagă împreună pentru problemele concrete ale adunării. Prin familiile spirituale care se sprijină reciproc în vremuri grele.

Prin adunările alea mici și „nesemnificative” care nu prestează în trending-urile de pe Instagram, dar în care ființează miracolul zilnic al zidirii reciproce.

Dumnezeu nu e în prestațiile oratorice, ci în comuniunea autentică. Nu în pelerinajul eclezial, ci în asumarea responsabilităților. Nu în căutarea vreunei experiențe perfecte, ci în slujirea imperfectă a semenilor.

Aceasta e adunarea laolaltă: simplă, obișnuită, fidelă. Fără algoritmi, fără vedete, fără nomadism. Doar frați și surori care se iubesc în Hristos și se zidesc reciproc pentru slava lui Dumnezeu.