Alexandru Rotariu

Ploua. Mă determinasem să umblu pe jos până pe Strădeștilor 7 în după-amiaza aceea. „Nu ai putut da drumul la ploaie în oricare altă după-amiază? Trebuia acum, așa-i? Sigur.” Așa că am ieșit în hol să mă încalț.

Am fost martor cu băgare de seamă la tocirea multora dintre perechile mele de pantofi, dintre toate cele câte mi-au încălțat picioarele. Desigur, mi-am hodorogit multe, dar pe una mai ales o văd încă vie în amintire, deoarece am urmărit-o atent. Încă de la prima zgârietură, de la cele dintâi scârțâieli de talpă, am contabilizat amănunțit fiecare nouă rană ce apărea pe ei. Și ce mai răni. Am zis să o iau pentru o ultimă dată în picioare în după-amiaza aceea, de ce să-mi stric alții mai buni prin ploaie și noroi? Oricum nu prea dădea suflare de om la ceasurile alea de rugăciune, și acum că și ploua, probabil o să fiu numai eu, deci n-o să-i bage nimeni în seamă pe răniții ăștia doi.

N-am fost numai eu.

Undeva mai în față pe stânga stătea aplecat un moșneag, ramolit de ani, probabil că nici nu mai auzea bine, că nici nu s-a sinchisit să întoarcă capul când am intrat. Îmi e încă proaspăt în amintire gândul ce mi-a izbit pe nepoftite mintea îngâmfată, privind la creștetul plin de cicatrici al bătrânului. „Hodorogit ca pantofii mei.” Și, într-adevăr, era. Nu mințise fantasma ce-mi șoptise acele palavre, că Satana, fie el tatăl mincinoșilor, de când e lumea și pământul, cele mai victorioase lovituri le-a dat fără să mintă.

„Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el,

vi se vor deschide ochii și
veți fi ca Dumnezeu,
cunoscând binele și răul.”

„Atunci
li s-au deschis ochii la amândoi…
„Iată că omul a ajuns ca unul din Noi,
cunoscând binele și răul.”

Bătrânul era într-adevăr hodorogit, poate mai rău decât pantofii mei răniți. Respira greoi. Zdrențele ce-l acopereau nu reușeam să i le văd de speteaza stranei, mai puțin gulerul, găurit și decolorat pe jumătate. În timpul îndemnului la rugăciune, am reușit să-mi notez pe un colț de hârtie câte ceva de (înd)rugat. Numai poftă de rugăciuni n-aveam. Mușcasem din pernă în ziua dinainte cu un noian de cârtiri fierbânde înăuntru, puteam livra o listă de neajunsuri la orice oră din noapte. Și nu, nu am fost niciodată un nemulțumit cronic, o duceam bine comparat cu familiile alea de ucrainieni de la știrile de ieri, ce dormeau deja de două săptămâni în stația de metrou, dar aveam văile mele în care nu puteam vedea altceva decât „de ce?”-uri, „chiar trebuia?”-uri și „nu era mai bine dacă…?”-uri. Unele văi durau minute, altele ore. Cea din după-amiaza aceea dura deja de două săptămâni.

Era unul din anotimpurile alea cinice în care probabil că pe orarul lui Dumnezeu scria „timp de liniște”. Sau cum o gândise de frumos Bornedal în Skyggen i mit øje, când e nașpa vremea (mai un cutremur, mai moartea tatălui, mai un divorț, mai un holocaust), înseamnă că Dumnezeu a scăpat un creion de pe biroul Lui din mahon sfințit și S-a aplecat să-l ridice. Și cum o zi la El e o mie de ani de-ai noștri, în cucernica-I aplecăciune, au și stăpânitorii întunericului veacului ăstuia niscaiva ceasuri (ori decade) să joace pe masă. Desigur, nu gândeam eu că a scăpat vreun creion, că eram destul de educat să nu pretind că vălișoara mea se putea compara întrucâtva cu prăpastia holocausturilor, dar măcar Ochii ăia despre care zicea Solomon că „sunt în orice loc”, or fi făcând vreun side eye către doi heruvimi ce jucau șotron prea zgomotos. Cine știe.

Dădeam pe dinafară de plin ce eram de valori și virtuți evanghelice, dar fix în după-amiaza aia ploioasă era prea liniște în cer.

Și atunci a întrerupt liniștea moșneagul.

Fără pian pe fundal, fără urlete, fără inflexiuni suspecte, fără citate instagramabile. O grămăjoară de cuvinte suspinate despre frate-său Ilie ca să-l cunoască pe Hristos, despre nepoata din Borșa, ceva despre o tumoare, pâinea cea de toate zilele și pază pentru noaptea ce vine. Apoi se opri, își răsfoi agitat o Biblie la fel de hodorogită ca dânsul, și începu să-l citească pe Habacuc. „… eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele! Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor și mă face să merg pe înălțimile mele…” Rosti apăsat „înălțimile”, ca și cum ar fi dorit să convingă pe cineva că sunt înălțimi, și nu altceva. Înainte de amin, probabil din inerție și un fel anume de naivitate ce-ți frângea inima, articulă cu aceleași suspine și notele de final: „Către mai-marele cântăreților. De cântat cu instrumente cu coarde.” Și apoi, oftând: „Amin.”

Atunci mi-am dat seama că îmi țineam respirația. În tot timpul rugăciunii moșneagului mi-am țintuit cu privirea pantofii răniți. Colțul de hârtie pe care aveam notată cvasi-rugăciunea îl mototolisem și-l rupsesem până la neființă. „Tu umbli pe înălțimi, moșule?” M-am închipuit umblând cu papucii mei tociți pe înălțimi (în închipuirea mea, Ceahlăul îmbrățișat de nori). Totuși, știam în sinea mea că, așa prăpădit de zile cum îmi apăruse moșneagul în acea zi, uriaș îi era Ceahlăul. Că mai mare decât durerea pentru nemântuirea lui Ilie, sau pentru tumoarea nepoatei din Borșa, sau pentru că se târâia de pe-o zi pe alta cu bani ficși pentru o pâine de 4 lei de la Profi, sau pentru multele-i răni ce-i tăiau răsuflarea chinuită, mai mare decât toți demonii ăștia era acel „tot mă voi bucura” al lui Habacuc. Acel „căci chiar dacă”.

„Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule și nu vor mai fi boi în grajduri, Ilie va muri fără să Te cunoască, nepoțica va fi răpusă de betejeala ei, chiar dacă nu-mi va mai da pâine și nici suflare, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele! Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor

și mă face să merg pe înălțimile mele.

– Către mai-marele cântăreților. De cântat cu instrumente cu coarde.”

N-am scos nici un cuvințel în ora aceea, numai suspine. Negrăite. A fost cea mai răsunătoare rugăciune mută pe care am înălțat-o vreodată, urmată de un soi de fericire cum rareori m-a mai îmbrățișat. Un moșneag hodorogit bombănind o rugăciune scârțâită, în timp ce ploaia bătea în geam. După rugăciunea lui, abia îmi țineam răsuflarea în frâie să nu întrerupă tăcerea din sanctuar. Nu, nu sanctuarul încăperii din bisericuța de pe Strădeștilor. Ci sanctuarul inimii. Dar nu era doar al inimii, era un sanctuar al întregii lumi, al cosmosului. Până și cei doi heruvimi și-au întrerupt șotronul când rugăciunea moșneagului a izbit Edenul de deasupra. Nu a fost niciodată vreun side eye, și nici vreun creion scăpat. A fost doar Misterul divin desfășurându-și ițele-I eterne în garsoniera cât un pumn a inimii mele.

Dumnezeule, ajută-mi să Te pot vedea și eu cum te vede moșneagul ăsta.

„Doamne, deschide-mi ochii să văd.” Atunci am văzut și eu, ca moșneagul, Ceahlăul plin de cai și de care de foc împrejur. Eram și eu pe înălțimile lui Habacuc. Iar Habacuc era pe înălțimile lui Hristos, deși nu știa încă. Se răfuise cu Dumnezeu mai devreme, îl luase de guler, că până când I se va tângui fără să-l asculte? Că de ce a scăpat iar creionul? Iar Dumnezeu îi spusese să sape pe table că „cel neprihănit va trăi prin credința lui”. Și acum umbla pe înălțimile lui Hristos.

Prea-fericită înălțime a Căpățânii, Golgotă însângerată, dacă nu se suia pe tine Hristosul, rămâneam azi toți doar o grămadă de oase uscate în valea profetului. Rămâneam, cum cânta Moldoveanu, „un chip de humă fără viață, o stâncă-nvăluită-n ceață și-o noapte fără dimineață”. Nimic altceva decât frângerea trupului Tău și vărsarea sângelui Tău, Isuse, nu m-ar fi putut urca aici să văd la miazăzi valea Bicazului strălucind a nemurire, iar la miazănoapte Bistricioara cea limpede curgând în așteptare și nădejde spre izbăvirea din robia stricăciunii. Vei înnoi atunci totul, Dumnezeul mântuirii mele, și mă vei înălța și pe mine în brațele iubirii Tale pentru totdeauna. N-are graiul meu atâtea cuvinte ca să-ți cânt fericirea ce mi-o dă salvarea Ta, și nu va avea vreodată; și chiar în limbile îngerilor de Ți-aș putea cânta, tot n-ar fi destul. Poate cândva, în vreo clipă a eternității de dincolo de lacrimi, mă voi sui pe Noul Ceahlău, împreună cu Habacuc și cu moșneagul, și luminați de strălucirea Feței Tale, vom da drumul noii cântări, acompaniați de harpele heruvimilor și de ciripitul mierlelor.

„Să te am pe tine, Isus, nimic nu-i mai de preț!”

Te am pe tine, slăvită Dragoste ce m-ai ridicat, și nimic altceva nu-mi mai trebuie. Știu că la un cuvânt al tău poți înflori smochinul, poți alunga durerea și poți muta munții ce-mi întunecă soarele. Dar chiar dacă smochinul nu va înflori, chiar dacă alegi să-mi lași durerea neatinsă și munții înțepeniți, tot mă voi bucura în Tine. Pentru că tu ai gustat acolo, pe înălțimile tale, ce trebuia să gust eu, ai sorbit întunericul și moartea și acum eu știu ce-i strălucirea vieții. O strălucire în mii și mii de fețe.

„Eu n-aș ști azi ce-i strălucirea
vieții-n mii si mii de fețe
și n-aș fi cunoscut iubirea

cu-nfiorări și frumusețe.”

Încă ploua când am ieșit, deodată cu moșneagul, pe poarta scârțâindă a bisericuței de pe Strădeștilor. El a luat-o la stânga și eu la dreapta, spre casă, amândoi cu Hristos în cuget și în lacrimi.

„Tu m-ai suit în slăvi divine
din locu-ntunecatei tine.
Isuse, sunt ce sunt prin Tine,
Și-acum, și-n veacul care vine.”