Alexandru Rotariu

Deci Dumnezeu e dragoste.

Și a fost dragoste când Goebbels a dat startul nopții de cristal. „…în măsura în care acestea (demonstrațiile, Gestapo: „most extreme measures”) izbucnesc spontan, ele nu trebuie împiedicate.”

Și în tabloul tuturor celor (cel puțin) 90 de evrei uciși, împreună cu alți 30,000 transportați ca vitele în Dachau, Buchenwald, și Sachsenhausen, Dragostea (care este Dumnezeu) persistă. Cum? Un răspuns mai mult sau mai puțin greu de socotit. Totuși, s-ar găsi o defensivă în ideea convențională a pasivității, sau mai rafinat, a „permisivității” lui Dumnezeu. La general, există rău în lume pentru că Dumnezeu „îl permite”, și specific, în noaptea din 9-10 noiembrie 1938, Hitlerjugend și SA au prădat casele evreilor și au lăsat străzile din toată Germania pline de cioburile geamurilor sparte pentru că Dumnezeu „le-a permis”. Așa că nefiind un act manevrat direct și cuprinzător de către Dumnezeu, e mai greu de atentat la dragostea Lui.

Deci Dumnezeu e dragoste.

Și a fost dragoste când El Însuși și-a afișat mâhnirea dumnezeiască. „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut.” Aici stăm un pic mai greu cu defensiva, pentru că vorbim de un act direct și cuprinzător: intenție plus hotărâre plus faptă, toate din El, prin El și pentru El. Și ne întrebăm cum poate Cel numit Dragoste să masacreze bărbați, femei și prunci, nu 90, ci pe toți, nu pentru o noapte, ci pentru 40, să se asigure că n-a rămas vreunul ne-înecat.

Pledând pentru inocența Lui (de care sunt deplin încredințat și eu), se încearcă adeseori să se aducă o teodicee a complementarității, sau mai degrabă a plenitudinii. Da, Dumnezeu e dragoste, „dar e și dreptate”. Nu-l putem fragmenta. Dar dreptatea ne e servită aici ca un fel de advers (ad-versus) la ideea de dragoste (e, dar e și), ca și cum dragostea și dreptatea s-ar afla la capetele opuse ale diametrului sferei atributelor dumnezeiești, ca și cum rodul dreptății ar contraveni cumva rodului evident al dragostei. Ne așteptăm ca dragostea să nască viață, nu moarte. Poate dragostea să nască moarte?

Desigur, nu putem spune că dragostea lui Dumnezeu a fost înlocuită de dreptate în timp ce își ducea la îndeplinire holocaustul, exterminarea (Vernichtung) întregii umanități, căci El nu se fragmentează, și cu atât mai mult, nu se schimbă, „Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6).

Se poate ca dragostea să-și fi găsit un ascunziș în spatele norilor potopului, închizând ochii să nu vadă cadavrele plutind, astupându-și urechile să nu audă țipetele pruncilor. Dar cum poate să stea în spatele norilor, și în același timp să poarte prin valuri arca, însuși simbolul iubirii dumnezeiești? Nu, ci Dumnezeu a rămas dragoste în tot timpul celor 40 de nopți ale groazei. Dacă există identitate între Dumnezeu și dragoste, atunci a fost Dragostea cea care a „rupt izvoarele adâncurilor” și a „deschis stăvilarele cerurilor”. A fost Dragostea cea care a nimicit „tot ce avea suflare de duh de viață în nări”, a fost Dragostea cea care inundat fiecare cotlon de lume, sufocându-i locuitorii unul după altul. Și când cei opt luau cina împreună sau se duceau la culcare seara, o făceau pe zgomotul de fond al țipetelor de afară și al loviturilor în pereții de lemn. A fost dragostea cea care a albăstrit lumea, singurele pete care mai îndrăzneau să tulbure statornicia albastrului fiind cele ale goferului arcei și ale cadavrelor care pluteau de jur împrejurul ei.

Dar oare Dumnezeu (Dragostea) a făcut toate astea din dragoste? Adică, era Dragostea iubind? Sau era Dragostea urând?

Poate Dragostea să urască? Poate un Dumnezeu plin de dragoste să își dea în vileag ura față de propria creație? Și mă întorc la teodiceea plenitudinii, „dar e și dreptate”: formula „dar e și” e cel puțin instabilă, deoarece introduce, cum spuneam mai sus, un advers, o antinomie. Ca și cum rodul macabru născător de moarte ar fi rodul dreptății, nu al dragostei. O formulă mai cuprinzătoare ar fi „Dumnezeu e o dragoste dreaptă”, deoarece dreptatea divină se manifestă atât în nașterea de viață, cât și în nașterea de moarte. Dreptatea divină se manifestă atât iubind, cât și urând. Iubind ce e conform naturii perfecte a lui Dumnezeu, și urând ce contravine ei. Adversul dragostei nu e dreptatea, ci ura. Totuși, a spune „Dumnezeu e dragoste, dar e o dragoste dreaptă care nu doar iubește, ci și urăște” pare o hulă.

Cum să spui că Dumnezeu urăște omul?

Să luăm ideea milei. Poate un Dumnezeu atotmilostiv să acționeze fără milă?

„…căci Domnul Dumnezeul tău este un Dumnezeu plin de milă” (Deuteronom 4:31)

„Copiii și bătrânii stau culcați pe pământ în ulițe; fecioarele și tinerii mei au căzut uciși de sabie; i-ai ucis în ziua mâniei Tale și i-ai înjunghiat fără milă … În mânia Ta, Te-ai ascuns și ne-ai urmărit, ai ucis fără milă. Te-ai învăluit într-un nor, ca să nu străbată la Tine rugăciunea noastră.” (Plângerile lui Ieremia 2:21, 3:43)

Deci dacă Dumnezeul milei înjunghie și ucide omul fără milă, poate Dumnezeul dragostei să urască omul? Ideea urii lui Dumnezeu izbește puternic în fantasma pe care omul modern antropocentric și egolatru și-a ticluit-o cu privire la Dumnezeu. Un daddygod zâmbăreț cu ochi albaștri, întredeschiși, și buze țuguiate. Un loverboy ideal. Un Ryan Gosling din filmul Crazy, Stupid, Love, la bustul gol, care o lasă gură-cască pe Emma Stone (ea îl provoacă: „show me your big move”), ridicând-o într-un dirty dancing lift imaculat și sărutând-o în ploaie. His big move.

Crazy stupid love în ploaie.

Să fi fost aceeași crazy stupid love și în ploaia celor 40 de nopți ale potopului (God’s big move)? A fost dragoste, nu ne putem îndoi. Dar ce fel de dragoste?

Dragostea care e Dumnezeu nu e acea dragoste all-love, nesăbuită (reckless-ul lui Cory Asbury), zâmbește-Isus-te-iubește. Această Dragoste (Dumnezeu) iubește abundent tot ce se conformează naturii lui desăvârșite, dar urăște abundent tot ce e advers acestei naturi, anume tot ce e advers dragostei. Iar oamenii pe care Dumnezeu (Dragostea) îi urăște sunt cei plini de silnicie care s-au opus dragostei Lui. Sunt cei care se încăpățânează în corupția și rebeliunea lor, având harul lui Dumnezeu sub ochi și ignorându-l cu insolență.

Cory Asbury fictiv: „Împărate David, Dumnezeu nu urăște păcătosul, urăște păcatul din el.”

David: „Tu urăști pe cei ce fac fărădelegea și pierzi pe cei mincinoși; Domnul urăște pe oamenii care varsă sânge și înșală… Domnul încearcă pe cel neprihănit, dar urăște pe cel rău și pe cel ce iubește silnicia.” (Psalmii 5:5-6, 11:5)

Iar dacă există identitate între Dumnezeu și dragoste, putem cânta psalmul în contrapunct cu David: „Dragostea urăște pe oamenii care varsă sânge și înșală… Dragostea încearcă pe cel neprihănit, dar urăște pe cel rău și pe cel ce iubește silnicia.”

Dragostea urăște.

Ce absurditate! Ce paradox! Ce taină!

Dar se aud ciocane.

Osea (9:14,15): „Dă-le, Doamne!… Ce să le dai?… Dă-le un pântece care să nască înainte de vreme și sâni uscați!”

Dragostea: „Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutății faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea.”

Dragostea: „Nu-i mai pot iubi”.

Dar se aud ciocane.

Alegerea premerge destinului. Ce premerge alegerii omului e o altă discuție, dar distincția între alegeri determină o distincție între consecințe. Una determină dezvăluirea ultimă a iubirii, iar alta determină dezvăluirea ultimă a urii. Și ambele sunt fără cusur, spre deosebire de iubirea și ura omenești, care sunt un imago Dei corupt, înnegurat. Iubirea și ura omenești vor fi mereu infuzate de nedreptate, de decadență. Fiind Dumnezeu, El e singurul care poate iubi perfect, și e singurul care poate urî perfect.

Deci Dumnezeu e dragoste.

Și va fi dragoste când, într-o ultimă lovitură de maestru, în actul final, va lăsa străzile veacului pline de cioburile creației vechi. Un țipăt se va auzi în Rama, în Delhi, în Moscova, în Maramureș, și peste toată întinderea cosmosului locuit. „Plângere și tânguire multă.” La un pocnet din deget, la un semnal, Dragostea își va revărsa pe deplin ura față de tot ce îi contravine, o ură sfântă, o ură perfectă.

Ura Dragostei.

Dar se aud ciocane.

Se construiește o arcă.

Și nu e Noe cel care o construiește, ci e Duhul lui Dumnezeu, Mângâietorul, cel ce ex Patre procedit, iar arca nu e o construcție din lemn de gofer, împărțită în cămăruțe și tencuită cu smoală pe dinăuntru și pe dinafară, ci e Biserica lui Hristos răstignit, Trupul Lui „bine închegat și strâns legat”, în afara Căruia nulla salus, nu există salvare. Această arcă eternă e întruchiparea dragostei lui Dumnezeu, Dragostei care este Dumnezeu. Această arcă eternă e singura care ne salvează de dezvăluirea finală a urii lui Dumnezeu pentru răul cosmosului căzut. Și cât încă se aud ciocanele, cât încă Duhul cheamă, „astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!”.

Încă puțină vreme și Dragostea își va începe cel din urmă ὁλόκαυστον (holókauston, ardere de tot), exterminarea ultimă a răului, exilarea celor care au iubit răul nu în Dachau, Buchenwald, sau Sachsenhausen, ci în epicentrul urii desăvârșite a Dumnezeului-dragoste. Iar noi cei ascunși în Trupul lui Hristos vom fi purtați de Dragoste în epicentrul dragostei, înfățișați înaintea Lui, slăviți, fără pată, fără zbârcitură, sau altceva de felul acesta, și vom fi totdeauna cu Domnul.

Vom fi totdeauna cu Dragostea.

Numai nesăbuiții vor numi dragostea lui Dumnezeu nesăbuită. A-iubi-și-atât nu te sanctifică mai mult decât o face a-urî-și-atât, ci ceea ce iubești te sfințește sau te corupe. Poți iubi silnicia și să fi urât de Dumnezeu. Nu vă temeți de ură. Căci nici ura nu e înger sau demon în și prin ea însăși. Ceea ce urăști te sfințește sau te corupe. Plin de dragoste nu înseamnă gol de ură. Căci dragostea adevărată urăște. Urăște tot ce contravine Dragostei, tot ce e rău. Dumnezeu nu e dragoste în sensul în care nu urăște. Căci tocmai ura față de rău îi preamărește dragostea, precum întunericul nopții preamărește lumina stelelor.

Se aud ciocane.

Se construiește o Arcă.

„Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!”