Alexandru Rotariu

Trăim într-o lume ciudată.

Mă gândesc de multe ori ce ar spune cineva de acum 200 de ani despre ce se întâmplă azi. Ar fi fost surprins? Încântat?

Oripilat?

Să vadă că mâncarea nu are același gust dacă nu ajunge pe Instagram.

Să vadă că ieșirile cu prietenii nu ne împlinesc deplin dacă nu știe tot poporul că am ieșit.

Să vadă că declarațiile de dragoste nu au aceeași profunzime dacă nu sunt vopsite pe „pereți” în văzul tuturor.

Să vadă că nu se poate admira un spectacol sau o priveliște fără să fie scos, hop, telefonul din buzunar și cu înregistrarea pornită.

Să vadă că un grup de prieteni nu se poate întâlni la o cafea într-o părtășie intimă fără să ajungă apoi pe mii de ecrane în văzul a mii de spectatori.

Să vadă că experiența per se, „pentru sine”, e ceva demult uitat, făcând loc experienței „pentru ceilalți”.

Așadar: încântat sau oripilat? Probabil un amestec. E captivant și sumbru în același timp. Și fără îndoială, nivelul de deprimare crește pe măsură ce mergem tot mai mult spre viitor, iar propulsoarele principale ale acestei priveliști sumbre sunt titanii cotidieni – Instagram, Tik Tok, BeReal, Facebook, YouTube, mai adăugați voi.

Nu mă înțelegeți greșit, admir tehnologiile social media. M-au ajutat și mă ajută să „mă conectez”, măcar la nivel virtual, asumat superficial, cu prieteni și rude, și să rămân în contact cu alții de care mă despart plăci tectonice. Mă ajută să pot comunica informații utile (zic eu, deși o mai dau în bară, ca tot omul) unui public larg. Mă ajută să fiu la curent cu diverse lucruri de interes. Deci nu, nu anatemizez social media.

Totuși, cu cât e mai mare capacitatea de „a face bine”, cu atât mai mare e cea de „a face rău”, atunci când e folosită pentru a face rău. Și așa cum am tot spus perioada asta, la baza răului din social media se află dorința paralizantă de atenție și validare.

Ca oricare alta, adicția după atenție ucide încet.

Încet uneori, repede alteori.

Goana după atenție pe social media e echivalentul construcției unei case din paie.

Când bate vântul realității, întreaga casă se prăbușește. Problema cu căutarea atenției online e că o poți primi din abundență: focuri de voie de dopamină trase fix în creierul tău. Iar dacă zici că nu suferi de adicția asta, amintește-ți de cât de des pe zi verifici câte vizionări ai la story-uri, cine s-a uitat, cine a dat like. Amintește-ți faptul că îți știi pe de rost topul urmăritorilor, topul likeuitorilor, și toate celelalte topuri. Amintește-ți cât de greu ți-a fost orele alea în care nu ai putut intra pe rețele din cauza lipsei de semnal, și aproape că nu știai ce se petrece cu tine, și de ce te învăluie anxietatea. Cum zicea C. S. Lewis, nu poți știi cât de tare bate vântul dacă nu încerci să i te împotrivești.

Și lăsându-te purtat de vânt, pare că lucrurile urcă, dar ca oriunde și oricând, ceea ce urcă trebuie să și coboare, iar când îți dai seama că „aprecierea” de moment pe care o primești online nu se traduce întotdeauna „in real life”, în realitatea ta se strecoară imediat deprimarea, disperarea, și chiar depresia.

Am ajuns să ne postăm la propriu toată viața în văzul tuturor. Fantezii incredibile, de la publicarea detaliilor intime din relații, a vacanțelor, a ieșirilor cu prietenii, și chiar a experienței din cadrul serviciilor de la biserică. Totul trebuie să ajungă online, nu suntem sănătoși, nu ne putem bucura de o experiență per se, în esența ei, fără să o vedem ca pe „încă o” oportunitate de a întoarce privirile publicului spre noi.

Un ciclu nesfârșit de sacrificii ale intimității, în timp ce o bucată imensă din elementele reale ale vieții mor.

Și odată cu ele moare profunzimea, emoția, credința, spiritul. Nu te poți aștepta la prea multă profunzime, stabilitate emoțională, self-confidence, și mai ales maturitate spirituală, de la cineva care nu poate face mai nimic fără să posteze pe Instagram, nu-i așa?

Ce bine că vom fi răpiți la cer fără telefoane, altfel mulți la trecerea Iordanului și le-ar scoate din buzunar să-l pună pe Dumnezeu pe Facebook sau să-și facă selfie cu Trinitatea.

„Hei, îmi faci și mie un boomerang cu pomul vieții pe fundal? Fă și portarit și landscape, să am de siguranță.”

„Ei trebuie să știe”.

Care „ei”?

Păi, ei. Ei toți. Zâmbește, deschidem iar cortina, la final numărăm iar degete și inimi. După, nu te așeza prea bine, urmează un nou val, și încă unul. Și tot așa. Evadăm din realitate ca să ne etalăm fanteziile, iar cei ce ne urmăresc evadează din realitatea lor ca să asiste la fanteziile noastre.

Cum zicea un mare poet: „Unchiule, circul ăsta nu se mai termină, când plecăm acasă?” „Ăsta nu-i circul, băiete, asta e lumea ta. Eu plec curând de pe-aici, m-am săturat, îți urez toate cele bune.”

Mai e ceva până plecăm, și mai ales în contextul religios, creștinesc, gândirea escapistă e una de care trebuie să ne debarasăm. Deci cum facem?

Cum zicea altcineva, valuri.

Facem valuri.

Întâi ne reformăm sinele. Ne zdrobim idolii, strigăm la Hristos, ne împotrivim circului până la sânge, și trăim realitatea Evangheliei, dezlipindu-ne ochii de ecrane și lipindu-ni de cruce, căutând să îndreptăm atenția celor ce ne văd și urmăresc nu asupra noastră, ci asupra Mielului.

Apoi, prin trăirea personală și propovăduirea adevărului, ne reformăm familiile și apropiații. Împărtășim adevărul cu dragoste, precum Hristos a împărtășit adevărul celor care L-au omorât. Un adevăr sumbru care îi va ustura la auzirea lui, precum un medicament care ustură gâtul celor bolnavi, precum Evanghelia care ustură firea celor pierduți. Un adevăr care va fi respins, va fi etichetat ca habotnic, subversiv și insurgent. Contrar sloganelor motivaționale, nu poți spune adevărul fără să ofensezi. Dacă nu e ofensat nimeni la rostirea adevărului, ori nu l-au auzit, ori nu adevărul a fost cel rostit, ci o minciună inteligentă.

Chemarea noastră ca soli ai Evangheliei e aceea de a îndrepta privirile lumii căzute spre Hristos, și ce priveliște tristă e aceea în care o parte așa de mare din Biserica Lui caută cu nesaț să îndrepte privirile lumii spre ea însăși: și asta arată, așa cum spuneam, nimic mai mult decât un gol pe care încearcă din răsputeri să îl umple, gol care nu poate fi umplut decât de Hristos.

Să ne rugăm pentru cei prinși în lanțurile acestor vicii ale egolatriei, iar dacă noi suntem cei prinși, să ne rugăm pentru eliberare, și să luptăm. Și să nu uităm că singurul demn de atenția noastră e Dumnezeul care s-a făcut om. Și chiar dacă azi ochii ne sunt agățați de aceste ecrane, care deși pot fi niște instrumente extrem de utile, le folosim ca pe niște leagăne ale propriului narcisism, hrănindu-ne zilnic adicțiile, vine o zi în care toți ochii vor fi dezlipiți din ele, și vor fi îndreptați spre Cel care vine pe nori. Și „orice ochi Îl va vedea”.

„De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli.” (1 Corinteni 10:14)