Alexandru Rotariu

M-ai regăsit sub cerul sclav,
Sub bolta ce dormea-nrobită,
De-o veșnicie amorțită
Sub greul geamătului grav
În noaptea neînsuflețită.

Când bezna rece-mi legăna
Pe brațe trupul cadaveric,
Mă-ndrăgosteam de întuneric,
Iar moartea cântece-mi cânta
Atât de dulce și feeric,

Căci dulce stam încătușat
Și alegeam mereu mai dulce,
Plecându-mi capul să se culce,
Lăsând neantu-ntunecat
În alt neant să mă arunce.

O, ce naiv iubeam să-mi neg
Și să-mi reneg captivitatea,
Glorificându-mi libertatea;
Căci eram liber să aleg
Doar întunericul și noaptea.

Fără de veste mi-ai venit
Și fără vreo înștiințare.
Nu Te-am căutat, nu-i de mirare
Și oricum nu Te-aș fi găsit
În noaptea mare, tot mai mare…

Pe când eram pustiu și gol,
Iar peste fața adâncimii
Zbura oștirea-ntunecimii
Și toată gloata din Șeol
Dădea târcoale-mprejurimii,

O, da, pe când muream voios,
Gol de Eden și plin de vină,
Scăldându-mi cugetul în tină,
Pe când zăceam neputincios
Ai zis: „Să fie-acum lumină!”

Și a fost Crucea. Cruce-a fost.
Pe lemn ai blestemat genunea,
Mi-ai curățit întinăciunea
Și m-ai adus la adăpost.
O, necuprinsă-Ți e minunea!

Și totuși, strig azi, din Eden,
Gustând din plinu-Ți libertatea,
Slăvindu-Ți suveranitatea:
„DE CE?” De ce murind pe lemn
Mi-ai omorât de-a pururi moartea?

Aș vrea să fi putut cumva
Să-mi strig uimirea-n Imuabil:
„DE CE un nume mizerabil
Ajunsa scris în Cartea Ta?”
O, Tată, prea inexplicabil!

Acum, la Glasul Tău suav,
Mă-nchin Iubirii Tale sincer,
Și vreau doar Crucea să-Ți consider.
Căci m-ai găsit sub cerul sclav,
Și m-ai adus sub cerul Liber.