Alexandru Rotariu

Pornesc analiza asta de la o afirmație de care am dat recent în spațiul public, în care cineva a fost întrebat cu privire la frecvența cinei Domnului (dacă să aibă loc în fiecare duminică sau nu, și de ce). Iată răspunsul:

„Categoric da. Pentru că Scriptura este clară că în centrul liturghiei se află euharistia, cina Domnului.”

Cu stima de rigoare pe care o port învățătorilor (în special a celor erudiți) pasionați în propovăduirea și expunerea fidelă a Scripturilor, îmi permit o examinare critică a acestei replici, care se vrea o propoziție categorică, deci cu greutate dogmatică. Sigur, avem nevoie de reacții ferme la secularizarea și teatralizarea adunării evanghelice contemporane. Într-o bine-intenționată opoziție față de spectacolul duminical, astfel, e firesc ca unii predicatori să caute să „reîntemeieze” strângerea laolaltă pe elemente scripturistice solide, pe tradiția apostolică. Însă o intenție bună nu garantează o construcție teologică solidă. Iar aici apare întrebarea: ne învață cu adevărat Scriptura că cina Domnului e „în centrul liturghiei”? Ori, mai precis: definește cu adevărat Scriptura adunarea laolaltă ca pe un ritual euharistic, în jurul căruia gravitează tot restul vieții comunitare? Pentru că asta înseamnă, semantic, o adunare în al cărei centru avem cina Domnului.

Sigur, n-am pretenția că, pornind de la o singură frază, izolată, fără context, fără nuanțe, aș putea interacționa cu raționamentul holistic al celui care a formulat-o; iau însă această afirmație ca prilej de a răspunde unui curent tot mai vizibil în mediul evanghelic, uneori împrumutat din teologia reformată, alteori dintr-un flirt obscur cu confesiuni tradiționale, iar alteori din simpla năzuință de-a grăi „high-church”, cu solemnitate, pioșenie (cum începe să se poarte mai nou prin taberele conservatoare), ca recul la hedonismul eclesial al tot mai multor adunări contemporane. Prin urmare, ceea ce urmează nu e neapărat o replică pentru autorul afirmației, ci pentru o idee tot mai des vehiculată, anume o eclesiologie centrată euharistic.

Mică lămurire: sunt și eu încredințat că cina Domnului ar trebui să aibă loc săptămânal, ori de câte ori credincioșii se adună laolaltă, dar nu datorită vreunei presupuse centralități liturgice, ci fiindcă nevoia de a ne reaminti Evanghelia e una constantă, iar mărturia Noului Testament sugerează că frângerea pâinii era o practică regulată. Frecvența însă nu este și nu ar trebui transformată într-un argument pentru o așa-zisă „centralitate” ce nu își găsește suportul în Scripturi.

Ca să abordăm onest afirmația, e nevoie să analizăm trei chestiuni: ce înseamnă cu adevărat „liturghia” în limbajul biblic; ce este cina Domnului în contextul adunării Noului Testament; și care este, în realitate, obiectivul strângerii laolaltă.

1. „Liturghia”: denaturarea slujirii creștine

Predicatorii care pomenesc emfatic de „liturghie” cu privire la vreun „program de închinare” se sprijină pe o definiție care nu are nimic de-a face cu Scriptura. Nu e prima dată când semnalez asta, dar merită semnalat ori de câte ori e necesar, pentru a demitiza și risipi concepția eronată a liturghiei ca „serviciu divin de închinare”. Λειτουργία (leitourgia), la origini, nu a însemnat niciodată „serviciu divin de închinare”, nici măcar „închinare” (așa cum e înțeleasă azi în context eclezial, duminical), nici „program religios”. În greaca antică, leitourgia însemna literalmente „lucrare pentru popor”, din laos („popor”) și ergon („lucrare”). Era o acțiune civică, un act de slujire publică, cu niciun chip un „act de cult”. În Atena acelor vremuri, cetățenii înstăriți finanțau, din proprie avere, corăbii, spectacole, festivaluri, ori alte feluri de lucrări publice. Aceasta era leitourgia: contribuția personală în folosul comunității.

Când Septuaginta folosește termenul în dreptul slujirii preoților de la Templu, sensul rămâne același, doar sfera de aplicabilitate e alta: anume, o lucrare în folosul poporului, făcută înaintea lui Dumnezeu. Și ajungem la Noul Testament, unde, din nou, termenul nu-și pierde cu niciun chip nuanța. Cel mai evident ne apare acest adevăr atunci când Pavel intră de trei ori în câmpul lexical al liturghiei (Romani 15:25-27, 2 Corinteni 9:7-12, Filipeni 2:17, 30) și de fiecare dată o definește drept slujire concretă adusă semenilor, anume o lucrare de ajutorare, de dăruire, de jertfire de sine.

• Romani 15:25-27 – „Acum însă mă duc la Ierusalim, pentru a-i sluji pe sfinți. Căci cei din Macedonia și Ahaia au avut bunăvoința să facă o binefacere pentru săracii care sunt între sfinții din Ierusalim. Au avut într-adevăr bunăvoința să facă lucrul acesta, însă le sunt și datori, fiindcă, dacă celelalte națiuni au avut parte de binecuvântările spirituale ale acestora, și ele sunt datoare să-i slujească (λειτουργῆσαι, leitourgēsai) cu binecuvântări materiale.”
• 2 Corinteni 9:7-12 – „Fiecare să dea așa cum a hotărât în inima lui: […] Căci slujirea voastră în această lucrare (λειτουργίας, leitourgias), nu numai că împlinește nevoile sfinților, ci și abundă în mulțumiri aduse lui Dumnezeu.”
• Filipeni 2:17, 30 – „Și chiar dacă sunt turnat asemenea unei jertfe de băutură peste jertfa și slujba (λειτουργίᾳ, leitourgia) credinței voastre, eu mă bucur și îmi împărtășesc bucuria cu voi toți. […] Căci, de dragul lucrării lui Cristos, [Epafrodit] a fost aproape de moarte, riscându-și viața ca să completeze ceea ce lipsea slujbei (λειτουργίας, leitourgias) voastre pentru mine.”

În contextul noului legământ, treaba asta e de la sine înțeleasă: dat fiind că azi toți credincioșii constituie preoția sfântă a Trupului lui Cristos, aplicăm noțiunea liturgică în această nouă sferă sacerdotală; cu alte cuvinte, liturghia nou-testamentară nu e un ritual sau un dar adus lui Dumnezeu, ci un serviciu adus comunității. Sigur, slujindu-i pe semeni, îl slujim finalmente pe Dumnezeu, dar liturghia creștină, la obârșie, e slujirea comunității cristice. E viața pusă în slujba celuilalt, trupul adus ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”, în numele și spre slava lui Dumnezeu, aceasta fiind adevărata slujbă duhovnicească (adevărata închinare, Romani 12:1). Astfel, a pomeni o „liturghie” centrată în Euharistie înseamnă, din start, a corupe termenul. Liturghia noului legământ nu e „programul de duminică”, ci trăirea comunitară a harului, o trăire care nu se consumă într-o oră și jumătate de „program de închinare”, ci se extinde în viața de zi cu zi, acolo unde sfinții își poartă poverile unii altora.

2. Ce e cina Domnului de fapt?

Ne întoarcem acum spre actul concret al cinei domnești. În Evanghelii, cina e instituită de către Cristos în cadrul unui mese comune, frățești, anume un cadru familial. Isus stă la masă cu ucenicii, frânge pâinea, ia paharul și zice: „Să faceți lucrul acesta spre pomenirea mea” (Luca 22:19). Contextul, așadar, e unul de părtășie (koinonia), nu de ritual. Știm că în cultura antică, masa era centrul vieții comunitare; a mânca împreună cu alții însemna a-ți împărtăși viața cu aceștia. Apoi, atunci când biserica primară se aduna la un loc, „stăruia în învățătura apostolilor, în părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Faptele 2:42). „Frângerea pâinii” era parte dintr-un întreg, cu niciun chip nu e prezentată a fi „în centrul liturghiei”; nici măcar nu e pomenită prima în listă.

Așadar, cina Domnului nu era un ritual oficiat de cler în fața unui public, ci un moment dintr-o masă comună, comunitară, familială, în care toți credincioșii prezenți participau ca mădulare egale ale Trupului. De aceea Pavel, la 1 Corinteni 11, nu corectează o „formă liturgică”, ci o atitudine: când se adunau „să mănânce”, unii mâncau fără să-i aștepte pe alții, alții se îmbătau, iar rezultatul era că ceea ce făceau nu mai putea fi numit „cina Domnului” (v. 20), deoarece o făceau cu o atitudine profund anticristică, anti-sacrificială: în jurul unei agape, aceștia comportau o uriașă lipsă de dragoste; adunați ca un singur trup, aceștia nesocoteau celelalte mădulare. Pavel nu face deci apologia ritualului, ci a semnificației: deosebiți trupul Domnului. A mânca pâinea și a bea paharul fără a discerne Trupul lui Cristos înseamnă a nesocoti unitatea, dragostea, comuniunea, a disprețui adunarea (comunitatea) lui Dumnezeu (v. 22), Trupul lui Cristos.

Revenind: cina Domnului e, fără îndoială, una dintre cele mai solemne orânduieli date de către Cristos Miresei Lui, fiindcă ea proclamă moartea Lui până va veni El (1 Corinteni 11:26), e semnul unității Trupului (1 Corinteni 10:17) și, totodată, e și momentul auto-examinării duhovnicești (1 Corinteni 11:28-29). Totuși, în niciun loc, Pavel nu spune că cina ar fi centrală, ori în centrul așa-zisei „liturghii”.

Și e semnificativ că Pavel, în 1 Corinteni 11, nu corectează o „formă” defectuoasă a cinei ca „act de cult”, cum e numit, ci o etică defectuoasă a adunării: egoism, neglijarea celor lipsiți etc., pe scurt, lipsa dragostei sacrificiale. Cum poate o astfel de cină să fie numită „a Domnului”, în timp ce contrazice flagrant etosul acestui Domn? Când Trupul nu se slujește reciproc, când nu dovedește dragostea lui Cristos, cina e într-adevăr desacralizată.

3. Texte cheie

Avem patru pasaje principale care vorbesc despre cina Domnului în contextul adunării sfinților laolaltă (am ales să mă opresc doar asupra celor care prezintă o învățătură deschisă cu privire la această practică, omițând textele ambigue, disputate teologic, ori adesea interpretate alegoricește, precum Ioan 6, adesea supraîncărcate cu sensuri ce nu rezultă natural din text):

Fapte 2:42 – „stăruiau în învățătura apostolilor, în părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni.” Frângerea pâinii apare aici ca una între alte practici, fără nicio indicație cum că ar avea vreun statut special față de celelalte, darămite central. E pur și simplu enumerată alături de învățătură, părtășie și rugăciune. Mai mult, observăm că nici măcar ordinea enumerării nu ne sugerează vreo ierarhie: dacă ar fi fost vorba de vreo centralitate, Luca ar fi avut toate motivele s-o plaseze în capul listei sau s-o evidențieze, cumva. În schimb, textul ne arată o trăire eclesială în care toate aceste elemente coexistă organic, fără ca vreunul să le absoarbă ori să le domine pe celelalte. Adunarea timpurie stăruia în toate acestea, nu „avea în centru” pe vreuna anume.

Fapte 20:7 – „În prima zi a săptămânii, eram adunați laolaltă ca să frângem pâinea.” Context: Pavel stă de vorbă cu cei adunați până la miezul nopții, Eutih adoarme și cade de la etaj, Pavel coboară, îl învie, apoi urcă înapoi, frânge pâinea, mănâncă, și continuă să vorbească până în zori. Observăm și aici ordinea: chiar dacă, după cum reiese din text, în instanța respectivă credincioșii s-au adunat „ca să frângă pâinea” (probabil o întâlnire anume în acest scop), cea mai mare parte din timp pare să fie ocupată de învățătură, care e întreruptă apoi de un miracol, continuă cu frângerea pâinii (menționată aproape în treacăt), și se încheie cu și mai multă învățătură. Dacă cina ar fi fost „în centrul” adunării, narațiunea lui Luca ar fi arătat, din nou, altfel: s-ar fi oprit asupra ei, ar fi descris-o pe îndelete (după cum a descris vorbirea lui Pavel), i-ar fi atribuit, cumva, niște greutate. În schimb, frângerea pâinii apare în text, dar timpul adunării e vădit dominat de învățătura apostolică. Așadar, nici aici, textul nu susține vreo „liturghie centrată euharistic”, ci o adunare în care învățăturii apostolice i se dedică cea mai mare și însemnată parte (cum, de altfel, chiar și în cadrul cinei celei de taină de dinaintea răstignirii, cea mai mare parte din timp e ocupată de învățătură).

1 Corinteni 10:16-17 – „Pâinea pe care o frângem nu este oare părtășia cu trupul lui Cristos? Pentru că este o singură pâine, de aceea noi, care suntem mulți, suntem un singur trup…” Pavel evocă aici însemnătatea profund eclesiologică a cinei: ea indică și celebrează unitatea Trupului lui Cristos. Nicăieri nu zice Pavel că aceasta ar fi „în centrul” adunării, ci doar le explică corintenilor ce anume înseamnă ea, nu și unde se situează în economia adunării. Cina e un marker al identității (Cristos și jertfa Sa) și unității Trupului întru slujire reciprocă, nu centrul unui „program de închinare”.

1 Corinteni 11:17-34 – de departe cel mai amănunțit text cu privire la cină, aici îl aflăm pe Pavel corectând abuzurile adunării din Corint. Dar nici măcar aici, el nu zugrăvește un program în al cărei centru s-ar afla această cină, ci o masă comunitară în cadrul căreia unii dintre cei prezenți se arătau egoiști, mâncând fără să se aștepte unii pe alții; unii rămânând flămânzi în timp ce alții se îmbătau. Iar pentru asta Pavel îi mustră aspru: „când vă adunați deci în același loc, nu este Cina Domnului ceea ce mâncați.” (v. 20). De ce? Fiindcă atitudinea lor contrazice însăși semnificația cinei; corecția lui Pavel vizează etosul celor adunați laolaltă, reproșându-le faptul că nesocotesc dragostea, unitatea, smerenia, anume tot ceea ce l-a caracterizat pe Cristos cât timp era cu ei. Chiar și în cadrul acestei corecții extinse, deci, cina nu e niciodată prezentată ca fiind „în centrul” vreunui program, ci ca o practică ce trebuie săvârșită corect, cu discernământ, cu dragoste. Pavel îi cheamă pe corinteni la cercetare de sine (v. 28), la deosebirea trupului (v. 29), la îngăduință reciprocă (v. 33) etc., toate acestea fiind corecții etice, nu ritualice.

În niciunul dintre texte, așadar, cina nu e înfățișată drept „centru” (sau, mai corect, actul central, „din centru”) al adunării. E o practică regulată, semnificativă, solemnă, dar nu găsim nicio declarație scripturistică în favoarea ideii că „în centrul liturghiei se află euharistia”. Toate textele ne zugrăvesc o imagine a varietății darurilor utilizate în folosul celorlalți: învățătură apostolică, părtășie, rugăciuni, cântare, ajutorare, dărnicie, și, da, frângerea pâinii; toate împreună, fără ca vreuna să fie declarată „centru”, ori „în centru”.

4. Liturghia noului legământ

Sfântul locaș al credincioșilor noului legământ nu mai e o clădire, precum în economia iudaică a Templului făcut din piatră, ci sfinții părtași ai legământului, în care Dumnezeu locuiește, iar prin extensie, comunitatea tuturor acestor sfinți, „casa lui Dumnezeu”. Prezența lui Dumnezeu nu mai e invocată „la altar”, ci trăită în „templul Duhului Sfânt”, adică în fiecare credincios mădular al Trupului lui Cristos. Adevărata liturghie, în această paradigmă cristică, e nimic altceva decât „munca în folosul comunității” cristice: zidirea, dăruirea de sine, purtarea poverilor; strângerea laolaltă există pentru ca Trupul să fie echipat, îmbărbătat, întărit, redirecționat înspre misiune, înspre apostolie. „Dumnezeu a întocmit trupul în așa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste, pentru ca să nu fie nicio dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele.” (1 Corinteni 12:24-25).

Iată dimensiunea liturgică a Ecclesiei: lucrarea fiecăruia pentru binele comun, munca fiecăruia în folosul comunității, toate sub ocrotirea și spre lauda Capului, Cristos. Într-o astfel de paradigmă, cina Domnului are într-adevăr un rol onorabil, dar cu niciun chip central: e semnul concret al acestei unități cristice. E expresia, nu esența. Așadar, a vorbi despre o „Euharistie în centrul liturghiei” comportă o inversiune teologică (subtilă, dar) fatală, pentru că obscurează însăși esența și obiectivul strângerii sfinților laolaltă, anume transformarea credincioșilor întru asemănarea lui Cristos: în seara cinei, Cristos frânge pâinea, pâine ce arată atât înspre Trupul Mântuitorului ce urma să fie frânt pentru lume, cât și înspre cei ce urmau să devină Trup al Mântuitorului prin turnarea Duhului în inimile lor, un Trup a cărui identitate ființează în însăși frângerea acestuia: după cum eu voi fi frânt pentru voi, aducându-vă mântuirea, tot așa voi să vă frângeți unii pentru alții, imitându-Mă pe mine, până voi veni eu.

Astfel, cina Domnului e un însemn bidirecțional: Îl pomenește pe Cristos și Trupul Său, indicând înspre realitatea frângerii de sine atât în moartea ispășitoare a Mântuitorului, cât și în jertfa vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, ce li se cere credincioșilor Lui; atât ceea ce „s-a isprăvit” deja (numai în cea dintâi cină, cina-arhetip, isprava încă ființa ca profeție), cât și ceea ce trebuie isprăvit în fiecare credincios în parte, și implicit în întreaga Comunitate cristică; atât în Crucea luată de Mântuitor, cât și în toate crucile luate de mădularele Trupului Mântuitorului. Nu degeaba, în cadrul aceleiași agape, Cristos Se scoală de la masă, Se dezbracă de haine, ia un ștergar cu care se încinge, toarnă apă într-un lighean și începe să spele picioarele ucenicilor.

„…v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu.” Ca și voi să vă frângeți unii altora precum m-am frânt Eu vouă.

„Pâinea pe care o frângem nu este ea împărtășirea cu trupul lui Cristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulți, suntem un trup, căci toți luăm o parte din aceeași pâine.” (1 Corinteni 10:16-17).

„Voi sunteți trupul lui Hristos și fiecare, în parte, mădularele lui.” (1 Corinteni 12:27)

Iar mai devreme: „fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.” (1 Corinteni 12:7)

Iar aceste daruri, continuă apostolul, căutați să le aveți din belșug „în vederea zidirii sufletești a adunării. […] Când vă adunați laolaltă… toate să se facă spre zidirea sufletească.” (1 Corinteni 14:12, 26)

Iată centrul adunării laolaltă: slujirea în folosul altora. Iar cina e nimic mai mult decât pomenirea Cristosului care e totul în toți: care s-a frânt pentru toți, și care cere tuturora frângerea pentru toți, ca rod al mântuirii lor. A pune în centru semnul înseamnă a răsturna orânduiala pe care însuși semnul o proclamă. Simbolul e mai înălțat decât realitatea înspre care indică (cum de altfel s-a și întâmplat în multe confesiuni creștine, spre nenorocirea acestora), iar pomenirea înlocuiește trăirea.

„Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea. […] Pentru că, ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului până va veni El.” (1 Corinteni 11:24-26)

În concluzie

Așadar, cina Domnului nu poate fi ea însăși în centrul liturghiei, ci ea indică înspre liturghie, cheamă la liturghie, în veritabila însemnătate a cuvântului. Nu e inima adunării, ci dangătul orologiului ei, care ne readuce aminte ce trebuie să zvâcnească în fiecare inimă, anume slujirea.

Dacă liturghia noului legământ e viața dăruită în slujba celorlalți, după chipul Celui care S-a dăruit pe Sine pentru toți, cina Lui ne amintește lucrul acesta. Ne readuce în minte crucea lui Cristos și crucea noastră. Ne aduce aminte că suntem un singur Trup, chemat să slujească după chipul Capului său. Ne aduce aminte că avem daruri primite tocmai ca să le punem în folosul comunității. Ne aduce aminte că ținta adunării e zidirea, nu ritualul. Ne aduce aminte că Dumnezeu nu ne-a cerut niciodată un spectacol săptămânal, ci o jertfă vie: trupurile noastre puse în slujba semenilor, spre lauda Lui. Cina mărturisește fățiș împotriva oricărei modelări a adunării după plăcerile noastre, împotriva oricărei tendințe către o eclesiologie consumeristă, hedonistă, idolatră.

Dacă punem semnul în centrul adunării, ratăm însăși realitatea înspre care semnul ne trimite. Dacă facem din cină ritualul în jurul căruia gravitează restul practicilor adunării, inversăm însăși orânduiala pe care cina o proclamă, fiindcă cina ne cheamă la masă ca să ne ridice de la masă; ne cheamă la pomenire ca să ne trimită la slujire; ne cheamă la frângerea pâinii ca să ne trimită la frângerea de sine.

Și aici ființează întreaga teologie a adunării creștine: strângerea laolaltă există pentru ca Trupul să fie echipat înspre slujire, înspre apostolie, înspre misiune. Pentru ca mădularele să se slujească reciproc. Pentru ca fiecare să-și îndeplinească chemarea liturgică, anume munca sa în folosul comunității, slujirea sa. Pentru ca toți, laolaltă, să fie Trupul lui Cristos, frânt pentru lume.

Cina arată înspre Liturghia cea Mare, a Fiului care „S-a dezbrăcat pe Sine”, săvârșind monumentala „muncă în folosul comunității” (și ce mai folos!), și înspre liturghia tuturor celor care, imitându-L pe El, își spală unii altora picioarele, în Numele lui Cristos.

Iată centrul liturghiei.