Alexandru Rotariu

Cunoaștem din Scripturi că toate converg în punctul în care istoria lumii și inima lui Dumnezeu se întâlnesc, anume în răstignirea Fiului. Îmi reînnoiesc încredințarea, pe care am tot repetat-o, anume că în fața crucii retorica noastră dogmatică nu doar „pare”, ci este pricăjită; pentru că nimeni nu poate cuprinde în cuvinte „adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu”, judecățile lui necercetate și căile Lui nepătrunse, taina în fața căreia se pleacă în uimire apostolul Pavel spre sfârșitul pledoariei lui pentru măreția mântuirii lui Dumnezeu (Romani 9-11).

Totuși, e necesară o încercare de a zice, din nou, ceea ce nu se poate zice până la capăt, anume că prin moartea lui Cristos, Dumnezeu a arătat lumii o iubire care nu se sfârșește. Așa că, iată, din nou, câteva schițe, de data asta pe marginea contemplării câtorva dintre versurile îndrăgitului Traian Dorz.

---

Crucea-I Ascultarea Domnului Isus
cea mai naltă jertfă care s-a adus
Prețul cel mai mare, harul nesecat
pentru izbăvirea lumii din păcat.

Iată o imagine cu neputință de tolerat pentru o lume adâncită în cultul anti-sacrificial și anti-kenotic al autonomiei. În primul Paradis, păcatul omenirii a început cu neascultarea. „Oare a zis Dumnezeu, îndoctrinaților, ideologizaților, oilor ce sunteți, să nu mâncați?” Și, dezvrăjiți, au aplecat creația spre ruină. În cele patruzeci de zile și nopți de ispitire, în afara celor trei încercări de seducere ce ne-au fost descoperite, foarte probabil că Vrăjmașul a tatonat și pământul crucii: „Oare chiar e necesar să te lași doborât, să-ți tăvălești în praf slava, să le permiți viermilor să te scuipe în față? Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, pocnește din degete, și ți se vor supune.”

„Nu voia Mea, ci a Ta să se facă.” Iată cum a reîndreptat Cristos axa lumii.

Între cele două grădini, între un copac al neascultării și un copac al ascultării, Mielul lui Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări. După cum primii oameni au gustat (stricto sensu) moartea prin neascultare, tot așa Cristos a gustat moartea (Evrei 2:9) pentru toți prin ascultare.

Ascultarea lui Cristos, așadar, nu e un simplu și banal act moral, fiindcă nu înseamnă doar că El „a făcut ce I s-a zis”, ci că a adus întreaga fire înapoi în acord cu voia Tatălui, statornicindu-Și astfel domnia; a Ascultat în locul celor neascultători. „S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce”, zice Pavel. Moartea, deci, cea mai radicală formă de pasivitate, devine culmea proiectului salvific, apogeul planului de mântuire întemeiat înainte de facerea lumii. În timp ce omul răzvrătit, neascultător, caută viața și află moartea, Omul ascultător primește moartea și nu doar că regăsește, dar și aduce viața întregii lumi.

„Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Astfel, în trupul unui singur Om s-a făcut din nou armonie între Creator și făptură.

Ascultarea lui Cristos este, prin urmare, începutul unei noi lumi. În El, întreaga umanitate a grăit din nou acel „Fie” pe care Eva l-a refuzat. Dacă Maria e numită „noua Evă” fiindcă a zis „Fie mie după cuvântul tău”, și devine astfel arhetipul noii Comunități cristice, ἐκκλησία θεοῦ ζῶντος, prin ascultarea ei neîngrădită, Cristos ni se dezvăluie drept noul Adam fiindcă a dus până la capăt acel „Fie”, până la ultima suflare, în locul Miresei Sale, ceea ce vechiul Adam a refuzat să facă: să-și ocrotească, adică, mireasa, de răzvrătire, și să asigure neprihănirea familiei și a creației. În schimb, a rămas apatic „lângă ea”, dar nu alături de ea. În preajma-i, dar distant, privindu-i căderea în hău și aruncându-se apoi după ea. Cristos, dimpotrivă, le-a fost alături proscrișilor cetății, asumându-le neascultarea și ascultând în locul tuturor celor ce n-au ascultat.

Crucea-I Biruința Domnului Isus
El a-nvins când Singur morții S-a supus
Și-a zdrobit vrăjmașul când S-a umilit
Preamărit e Mielul fiindcă S-a Jertfit.

Biruința despre care vorbesc Scripturile nu seamănă cu niciuna dintre biruințele lumii. În firescul istoriei, a învinge înseamnă a domina. În firescul crucii, a învinge înseamnă a te dărui.

Biruința lui Cristos, deci, nu constă în ocolirea triumfalistă a mormântului, ci, din contră, în asumarea kenotică a acestuia; a învins nu prin forță, ci prin smerenie: nu opunându-Se, deci, morții, ci lăsând-o să-L consume, consumându-se în cele din urmă ea în El. „Moartea a fost înghițită de biruință”, ucisă de propriu-i iluzoriu triumf, fix în clipa în care părea că biruie.

Iată deci, și aici, justețea (dreptatea) lui Dumnezeu: nu mult râvnita revanșă talionică a celui lezat, ci refacerea orânduielii prin îndreptarea a ceea ce a fost strâmbat. „Domnul sprijină pe toți cei ce cad și îndreaptă pe cei încovoiați.” (Psalmul 145:14) Dreptatea lui Cristos e îndreptarea celor neîndreptățiți. „A dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce.” (Coloseni 2:15). Iată cum Își zdrobește Cristos vrăjmașul. „În urmă, va veni sfârșitul, când El va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire și orice putere. Căci trebuie ca El să împărățească până va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale. Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea.” (1 Corinteni 15:24-26)

Așadar, biruința crucii e restauratoare. Dumnezeu preschimbă răul în bine (Geneza 50:20). „Și vă voi stropi cu apă curată și vă veți curăți de toate întinăciunile voastre și de toți idolii voștri vă voi curăți. Vă voi da inimă nouă și duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu și voi face ca să umblați după legile Mele și să păziți și să urmați rânduielile Mele.” (Ezechiel 36:25-27)

Într-o astfel de lumină, dihotomia dreptate-milă îmi pare și mie neputincioasă. Dreptatea lui Dumnezeu e, conform Scripturii, forma activă, eficace, a iubirii Lui. Fără dreptate nu poate exista milă, iar fără milă nu poate exista dreptate. Prin simplul fapt că aduce dreptatea în lume, Dumnezeu își arată îndurarea pentru lume.

„Preamărit e Mielul fiindcă S-a jertfit.”

Iar Mielul înjunghiat stă în picioare (Apocalipsa 5:6), iată înfățișarea definitivă, irevocabilă, a istoriei: în fața ei, toate triumfurile și trofeele umanității sunt făcute praf. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

„Trestia frântă n-o va zdrobi și mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti dreptatea cu credincioșie. El nu va slăbi și nu va fi zdrobit, până nu va așeza dreptatea pe pământ.” (Isaia 42:3-4) În cele din urmă, crucea e tocmai această așezare a dreptății: actul în care Dumnezeu îndreaptă ce e frânt fără să frângă mai departe. De aceea, crucea nu e doar biruință asupra morții, ci și o critică radicală a oricărui alt chip de biruință, fiindcă în ea se demască amăgirile puterii și se reinstalează veșnica orânduială a adevărului: că numai Cel ce se dăruiește rămâne până la capăt; că numai Cel ce moare trăiește (Romani 6:11); că numai Cel ce renunță la sine biruie.

Din biruința crucii lui Cristos se naște astfel pacea lumii: „Lucrarea dreptății va fi pacea; roadele dreptății: odihna și liniștea pe vecie.” (Isaia 32:17)

Crucea e Iubirea Domnului Isus
Sîngele Iertării mila ne-a adus,
Jertfa necurmată punte s-a făcut
ca să mîntuiască ce era pierdut.

Ce trebuie întărită aici din nou e forța devastatoare a acestei iubiri. E iubirea ce intră până în miezul morții și o desființează din interior. Cu niciun chip nu e iubirea unui Dumnezeu ofertant (și apoi spectator neajutorat), ci a unui Dumnezeu implicat până la capăt în mântuirea lumii.

Iar purtând această iubire drept model, punând alături de acest prototip iubirile noastre, aflăm ce caricaturi ilariante trăim. Iubirea lui Cristos se coboară, se murdărește, se răstignește. Iubirile noastre se răsfață, se ocrotesc; se negociază; le hrănim din emoție, le stingem din oboseală; le construim cu instinctul posesiunii, nu cu disponibilitatea jertfei de sine. Acest soi de iubiri de plastic sunt experimentale, reversibile, fragile, jinduiesc după certitudine, după confirmare, și cu niciun chip nu nasc dăruire, precum S-a dăruit Cristos. Când iubim, o facem cu circumspecție, măsurând cât pierdem și cât câștigăm, cât merităm și cât ni se datorează. Nici una dintre aceste iubiri nu ar îndura cuiele.

Și tocmai de aceea, nici una dintre ele nu mai schimbă lumea, iar asta se răsfrânge în primul rând asupra datoriei apostolice a Bisericii: cum să schimbăm lumea când am înlocuit iubirea slujitoare cu o iubire comercială, ritualică, programată, agreabilă, comfy? În loc să spălăm picioare, organizăm evenimente. În loc să purtăm poveri, chemăm la programe. În loc să alergăm la nenorociții veacului, în cotloanele ostile, întunecate și murdare ale societății, la muribunzii spiritual și carnal, ne închidem în aule hedoniste și ne prefacem că-I slujim lui Cristos ocolind orice durere, orice rană, orice calvar, acelui Cristos care s-a asociat până la identitate cu proscrișii cetății: flămânzii, însetații, străinii, despuiații, bolnavii, întemnițații (Matei 25:35-40). Am făcut din slujire o îndeletnicire agreabilă, și am dezbrăcat-o astfel de tot ceea ce înseamnă, de fapt, slujirea: sacrificiu pentru semeni, și, subînțeles, pentru Dumnezeu. Bisericile se întrec în programe, în campanii de imagine, în confort ba senzual, ba ideatic, dar nu se mai ating de răni, afară, în pustiul dindărătul zidurilor. Sarea și-a pierdut gustul, s-a preschimbat în zahăr: ba tămâie, ba senzualitate religioasă, ba pseudo-pietate livrescă; nimic nu mai miroase a sudoare, a lacrimă, a carne vie. Și totuși, Cristosul pe care pretind că-L slujesc S-a murdărit: de praf, de sânge, de lume. A slujit nu prin decoruri, nu cântând din harpă mulțimilor, ci atingându-se de les misérables, de proscriși, făcându-se proscris și mizerie pentru ei, iar în cele din urmă murind în locul lor. Așa arată iubirea cristică, o iubire ce nu încape în nicio catedrală și pe nicio scenă.

„Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aveți?” (Matei 5:46)

Crucea este Slava Domnului Isus
prin Ea Și-a nălțat El Numele nespus.
Crucea Lui slăvită veșnic va-nsemna
Mântuirea noastră și mărirea Sa.

„A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului”, zice Isus, vorbind de răstignirea Sa. Iată că slava crucii constă tocmai în faptul că preschimbă abjectul în măreț, josnicul în înalt. În Cristos, moartea devine izvor de viață, rușinea devine cunună. Prin sângele crucii Lui, El a împăcat totul cu Sine (Coloseni 1:20), și astfel, în centrul creației, nu găsim un tron, ci o cruce însângerată, măcar că oamenii s-au arătat grabnici în a confisca imaginea crucii și a se înălța pe sine prin ea, poleind sângele, aurind rușinea, restructurând suferința în ritual. Din răstignire au făcut emblema unui imperiu, și astfel, același imperiu care L-a ucis, L-a și adoptat degrabă, izbutind performanța de a preschimba instrumentul condamnării sale în propriul simbol al puterii pământești, născând în cele din urmă Creștinătatea: o cruce pe sceptru și o „mitră de aur în locul cununii de spini”.

Iată dar cea dintâi și cea mai gravă deturnare a slavei: din slava care coboară, am făcut o slavă care se înalță pe sine, măcar că Evanghelia nu s-a zămislit la curțile împăraților, ci într-un staul. Cristos n-a fost încoronat între monarhi, ci între tâlhari. Slava Lui e antispectaculoasă, tocmai de aceea orice formă religioasă ce tânjește după fast și vizibilitate nu face decât să recidiveze în păcatul Romei. Orice teologie ce caută să vorbească despre slavă fără cruce vorbește despre un alt dumnezeu, fiindcă slava adevăratului Dumnezeu nu comportă ocolirea suferinței, ci prezența Lui în tocmai mijlocul ei. „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr, și noi am privit slava Lui” (Ioan 1:14); slava în trupul vlăguit, murdar, sângerând, al Mântuitorului lumii.

„Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.” (Ioan 12:24) În firescul crucii, rodul se naște din moarte față de sine. Numai așa poate lua ființă slava dumnezeiască. Și așa a luat ființă slava la Calvar.

Iar această slavă nu e doar a Lui, ci și a noastră, pentru că El Însuși a zis: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor” (Ioan 17:22), iar asta nu fiindcă am meritat-o, ci fiindcă am fost atrași, cuprinși între hotarele acestei iubiri nemărginite. De aceea, gloria creștinului nu constă în influență, prestigiu ori victorie instituțională, ci în participarea tăcută la suferința Celui slăvit.

Crucea rămâne astfel testul oricărei puteri ce se numește creștină, fiindcă doar acolo se vede dacă Dumnezeul propovăduit e într-adevăr Cel răstignit ori doar un fals infatuat. Căci acolo unde slava ființează fără umilința jertfei de sine, Cristos nu e prezent.

Adoramus te, Christe,
et benedicimus tibi:
quia per sanctam crucem
tuam redemisti mundum.¹

Înaintea crucii lui Cristos nu putem dăinui decât prin participare. Creștinismul nu e o religie a contemplației sterile, a divertismentului psihocathartic (numit de unii „închinare”), ori a unei pietăți ritualice de carton, ci o chemare la golirea de sine, luând chip de robi, din dragoste sacrificială pentru lume. „Să aveți în voi gândul acesta care era și în Cristos Isus” (Filipeni 2:5). Nu există creștinism fără coborâre. „Religia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne păzim neîntinați de lume.” (Iacov 1:27)

Crucea la care suntem chemați ia ființă în disponibilitatea noastră de a ne murdări pentru cei ce nu mai arată și nici nu mai miros a „sanctuar”. E comod să „slujești” în curățenie, între zâmbete și haine de duminică; greu e să te faci părtaș durerii. În timp ce pretindem a ne închina unui Dumnezeu care S-a făcut proscris pentru noi, ne silim să fim acceptați, respectabili, agreabili, dichisiți, măcar că poporul lui Dumnezeu a fost mereu poporul celor izgoniți, al celor ce nu se potrivesc chipului lumii.

Golirea de sine înseamnă renunțarea la sine pentru alții. Dumnezeu a făcut-o cel dintâi, dezbrăcându-Se de slavă, lăsându-Se lepădat, ca să-i ridice pe cei lepădați.

A trăi creștinește înseamnă a refuza confortul unei pietăți cochete fără murdăria iubirii cristice. „Dar, oare, Domnului Îi vor plăcea miile de berbeci, zecile de mii de râuri de untdelemn?” Să cobori acolo unde nu e nimic frumos de arătat, fiindcă locul Evangheliei e lângă cei ce nu mai au loc. „Ți s-a arătat, omule, ce este bine! Și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:7-8)

Asta e, în cele din urmă, chemarea noastră, apostolia noastră: vindecarea lumii, prezenți fiind în durerea ei și proclamându-i Evanghelia păcii. Fiecare gest de slujire, în adevărata însemnătate a cuvântului, devine astfel o ipostaziere a răstignirii, fiecare act de compasiune o fărâmă din lemnul crucii lui Cristos. Căci Cristos, după cum ne-a învățat El Însuși, nu mai e atins în sanctuare înălțate de om (Ioan 4:21), ci în nenorociții veacului nostru (Matei 25:31-46).

„Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.”

El a devenit unul dintre ei. A murit în afara cetății, ca un proscris, după cum Îl întreabă, retoric, Esmeralda lui Hugo, în celebra rugăciune:

Still, I see Your face and wonder
Were You once an outcast too?

God help the outcasts hungry from birth
Show them the mercy they don’t find on earth
God, help my people, we look to You still
God, help the outcasts or nobody will.²

Într-o cheie primordial duhovnicească (deci soteriologică), dar proiectându-se în toate straturile viețuirii pământești, așa ar trebui să se încheie orice rugăciune înălțată la umbra crucii.

Doamne, mântuiește-i pe proscriși, mântuiește-ne pe noi toți.

---

Note de subsol

¹ Preluat din antifonul latin Adoramus te, Christe. Traducere: „Te adorăm, Cristoase, și te binecuvântăm, pentru că prin sfântă crucea ta ai răscumpărat lumea.”

² Versuri din cântecul God Help the Outcasts, compus de Alan Menken pe versurile lui Stephen Schwartz, interpretat inițial de Heidi Mollenhauer (vocea Esmeraldei) în filmul The Hunchback of Notre Dame (Cocoșatul de la Notre Dame, 1996). Traducere: „Și totuși, Îți văd chipul și mă întreb, / ai fost și Tu cândva un proscris? / Doamne, vino în ajutorul proscrișilor, flămânzi din naștere, / arată-le îndurarea pe care n-o găsesc pe pământ. / Doamne, vino în ajutorul poporului meu, încă spre Tine privim, / Doamne, vino în ajutorul proscrișilor, căci altfel nimeni n-o va face.”