Alexandru Rotariu

În închisoarea mamertină din Roma, se zice, au stat împreună pentru o scurtă bucată de vreme Petru și Pavel, înainte de execuție. Doi indivizi cu mâinile pătate de sânge. Bine, Petru îi tăiase urechea lui Malhu, deci nu mare ispravă, mai ales că i-a reparat-o Isus. Pavel păzise hainele ucigașilor lui Ștefan (pe care Isus nu l-a mai reparat), și „sufla amenințarea și uciderea împotriva ucenicilor Domnului”. În final, amândoi apostolii au murit pentru Cel pe care odinioară Îl trădaseră sau Îl persecutaseră.

Mă întreb ce-ar fi fost dacă creștinii nu s-ar fi lăsat și ar fi cerut retribuție din mâinile proconsulului, fie și după convertire, la sosirea lui Pavel în Roma. Ar fi fost justificați, nu? Pavel participase la crimă (poate chiar mai multe crime), consimțise, complotase. Intuiția mea e că îl privea pe Ștefan cu un rânjet pe față în timp ce acesta din urmă era lovit de bolovani. Un rânjet sfânt, Deus vult, uns să dreagă treburile murdare în favoarea poporului de legământ al lui Iahve.

Ștefan în schimb, din genunchi, se ruga lui Dumnezeu să-i ierte pe criminali: „Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!” Apoi, după ce Cristos l-a cucerit pe Pavel, creștinii l-au primit, l-au ascultat. Au văzut în el nu ucigașul care fusese, ci apostolul care devenise.

Tyler are douăzeci și doi de ani și tocmai l-a împușcat pe Charlie.

Scrollez prin postări și comentarii și dau de tot mai multe năzuițe explicite de tortură, fantasmagorii despre suferințele ce-l așteaptă prin pușcării, discuții despre care-ar fi cel mai dureros chip de execuție. „Moartea ar fi prea blândă”, scria unul. Acum, Pavel sigur ar fi înțeles furia lor, căci își amintea, probabil, propria furie când îi vâna pe creștini. Își amintea satisfacția dreptății împlinite în timp ce pietrele loveau trupul lui Ștefan. Își amintea cum simțea că face voia lui Dumnezeu eliminând blasfemiatorii.

Apoi l-a întâlnit pe Cristos pe drumul Damascului. A orbit, iar apoi a văzut din nou.

În orice caz, e deplin înțeles de ce Tyler devine acum ținta unui imens potop de ură. Ce mă înfioară e mulțimea de creștini (mai ales evanghelici) care „aleargă împreună la acest potop”. Mai mult, pastori care își susțin public simpatia pentru ideea pedepsei capitale cu privire la un om creat de Dumnezeu, purtător al chipului lui Dumnezeu, orbit cu aceeași orbire pe care o cunoșteau și ei înainte să îi întâlnească Isus, înainte să cunoască Împărăția lui Dumnezeu și să fie primiți în ea fără merite. Și cum, între hotarele unei Împărății al cărei Rege a propovăduit iertarea și restaurarea prin Evanghelia păcii, își pot aceștia dori (trâmbițându-și public dorința) „moartea păcătosului”, pe care nici Dumnezeu nu o dorește (Ezechiel 18:23)? Cum se pot ruga aceștia „vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”, când voia lui Dumnezeu e ca Tyler „să se întoarcă de la căile lui și să trăiască”, „să nu piară, ci să vină la pocăință” (2 Petru 3:9)?

Când au devenit ei, urmașii Celui Răstignit, atât de însetați de răstignire?

În Predica de pe Munte, Isus ridică ștacheta moral-spirituală dincolo de talion: „Ați auzit că s-a zis… Eu însă vă spun…”. Cristosul lui Dumnezeu instaurează astfel o revoluție ontologică, deci nu anulând dreptatea, ci transfigurând-o, ducând-o la deplina ei împlinire. Talionul era, în contextul lui istoric, un progres al justiției de la formele mai primitive: limita răzbunarea la proporția ofensei. Dar Mântuitorul merge mai departe, cerând prefacerea răzbunării în iubire, a retribuției în restaurare.

Distincția dintre justiția retributivă și cea restaurativă (pe care mulți creștini nu sunt câtuși de puțin capabili, ori poate dornici, să o facă) e de o temeinicie nemăsurată în etosul învățăturilor lui Cristos și al Împărăției.

Prima pornește de la premisa că răul trebuie plătit cu rău, că avem o balanță (cosmică) care trebuie echilibrată printr-un fel de simetrie a suferinței. A doua înțelege că adevărata dreptate, departe de a căuta răzbunarea, întruchipează vindecarea a ceea ce a fost rănit, repararea a ceea ce a fost distrus. Și tocmai pentru că o vindecare deplină și o reparare totală nu au cum să fie atinse pe vechiul pământ, mărturisim mult-așteptata transfigurare a creației, Noul Pământ, unde orice rană va fi vindecată și orice prăbușire va fi restaurată. Aici însă, facerea de dreptate (și vedem asta peste tot în scrierile veterotestamentare), nu însemna în primă instanță pedepsirea dușmanilor (și cu niciun chip vreo pedepsire retributivă a acestora, cu excepția, uneori, a psalmiștilor, ale căror cântece imprecatorii ne-au dovedit că sunt și ei niște simpli păcătoși dependenți de har), ci restabilirea propriei demnități, vindecarea rănilor, restaurarea ordinii dumnezeiești perturbate de nedreptate.

A face dreptate cuiva, deci, nu înseamnă a răni înapoi pe cel care a rănit primul. Dreptatea adevărată se ocupă mai întâi (ontologic, nu cronologic) de victimă: cum poate fi ajutată, cum pot fi reparate (în măsura posibilului) pagubele suferite, cum poate fi vindecată trauma, cum poate fi închisă rana. Abia apoi vin întrebările cu privire la făptuitor: cum poate fi împiedicat să repete crima (de aici necesitatea izolării, a închisorii ca măsură de protecție socială), și (crucial în paradigma cristică) cum poate fi el însuși vindecat, transformat, restaurat.

Știu că e strigător la cer pentru multe urechi (în primul rând pentru ale mele) să vorbim despre restaurarea lui Tyler, despre vindecarea lui spirituală, despre posibilitatea mântuirii sale, având încă proaspete în minte imaginile asasinatului. Și totuși, asta e esența mesajului evanghelic. „Fiți dar milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv.” (Luca 6:36) Nu avem asteriscuri, nu avem excepții nici pentru cele mai odioase (din odium, ură) crime. Pavel, care avusese mâinile mânjite cu sângele lui Ștefan, le scrie creștinilor din Roma să-i binecuvânte pe cei ce-i prigonesc, să-i binecuvânte și nu să-i blesteme (Romani 12:14). Același Pavel care fusese complice la uciderea primului martir creștin.

Problema cu citarea izolată a lui Romani 13:4 (jonglat masiv în susținerea de către creștini a pedepsei capitale, făcând apel la autoritatea care „poartă sabia”) e că închide ochii la întreg contextul larg al învățăturii pauline și, mai vădit, al învățăturii cristice. Da, statul are rolul de a pedepsi (cu sens restaurativ) răul, de a menține ordinea în societate. Dar nouă, ca ucenici ai lui Cristos, ni s-a încredințat o chemare superioară, ce trece dincolo de răsplătirea răului cu rău, și anume biruirea răului prin bine. Chiar dacă, să presupunem, am accepta că statul ar avea vreun drept biblic la pedeapsa capitală (ceea ce e, cum ziceam adineaori, departe de etosul Scripturii), rămâne întrebarea fundamentală: cât e de biblic, cât e de într-ale evlaviei pentru un ucenic al lui Cristos să-și dorească pe bune această pedeapsă, să se bucure de ea, să o ceară insistent?

Mulți creștini admit, când sunt sub menghină, că da, nu e corect să te răzbuni personal, dar că e perfect acceptabil să-ți dorești ca statul să se răzbune în locul tău. Cum că, carevasăzică, statul ar fi unealta prin care Dumnezeu se răzbună pe cei răi. Asta-i nimic mai mult decât gimnastică morală care trădează în acești indivizi o lipsă de înțelegere fundamentală a eticii creștine. Cristos nu ne-a cerut doar să ne abținem de la acte de răzbunare, ci să ne transformăm inimile astfel încât să nu mai dorim deloc răzbunarea (da, nici măcar din mâinile lui Dumnezeu). Ba mai mult, să-i iubim pe cei pe care, altminteri, am căuta să ne răzbunăm.

„Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc.” (Matei 5:44)

Am văzut tot recent, în contextul crimei odioase săvârșite împotriva tinerei Iryna, un citat care circula pe Instagram: „Mila față de lupi înseamnă cruzime față de oi.” Ce profund, nu-i așa? Chiar sună biblic, mai ales imaginea cu oi și lupi. Dar nu e. E exact opusul învățăturii scripturistice. Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5:45). Mila dumnezeiască nu-și face calcule utilitariste, nu cântărește câte oi ar putea salva eliminând un lup. Mila dumnezeiască vede în lup o creatură căzută care poate fi răscumpărată. Sigur, prin milă nu înțelegem delăsare naivă, permiterea lupului să pândească în continuare oile, deschizându-i larg porțile țarcului. Dar de la prudență și pedeapsă corectivă la instigarea întru retragerea milei față de alți oameni e o cale lungă, pe care Cristos și apostolii n-au pășit niciodată.

Și aici ajungem la miezul dureros: noi, creștinii, uităm deseori că mântuirea e pentru toți, că harul lui Dumnezeu e suficient de încăpător și că nu discriminează în funcție de gravitatea păcatului săvârșit. „Unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul a prisosit” (Romani 5:20). Nu există crimă atât de oribilă încât să depășească capacitatea harului dumnezeiesc de a o acoperi. Dacă negăm asta, negăm însuși fundamentul credinței noastre.

Din nou, impulsul e justificat. Furia e justificată. Eu, cel puțin, simt un val imens de indignare care cere satisfacție, care vrea ca cineva să plătească, care nu se poate mulțumi cu mai puțin decât suferință pe măsură. E uman. E firesc. Dar chemarea creștină e să transcendem firescul, să îmbrățișăm standardul Împărăției.

Restaurarea, nu retribuția, să fie țelul nostru: restaurarea victimelor, desigur, prin compasiune, prin ajutor concret, prin prezență activă în durerea lor. Dar și restaurarea făptuitorilor. Asta nu înseamnă să minimizăm crima sau să evităm consecințele. Tyler trebuie să înfrunte judecata, trebuie să fie ținut departe de societate până când (și dacă) va putea demonstra o transformare autentică. Dar pedeapsa lui ar trebui să aibă ca țintă nu simpla producere de suferință, ci crearea condițiilor (care, sigur, nu pot ocoli suferința în proces) pentru pocăință, pentru metanoia, pentru acea întoarcere radicală care face posibilă vindecarea.

Nu, justiția restaurativă nu e un vis utopic naiv. Dincolo de eficacitatea practică, e singura abordare consonantă cu etica creștină. Cum altfel am putea înțelege parabola fiului risipitor? Cum altfel am putea citi cuvintele lui Isus răstignit: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac”?

Faptul că atâția creștini cer azi sânge pentru sânge trădează o criză profundă a înțelegerii mesajului evanghelic. Am devenit creștini culturali, păstrând o formă exterioară a credinței, dar am pierdut esența ei transformatoare: îi tăgăduim evlavia. Ne-am acomodat atât de mult cu logica lumii căzute în care trăim, o lume în care răul e real și devastator, încât furia noastră ajunge să fie obrocul sub care punem lumina Evangheliei.

Nu putem și nu trebuie să minimizăm oroarea crimei, durerea pierderii, trauma violenței. Compasiunea pentru victimă nu trebuie să devină indiferență față de crimă. Cu niciun chip. Dar tocmai aici ni se arată măreția paradoxală a eticii creștine: ni se cere să păstrăm laolaltă lucruri care par contradictorii: indignarea față de rău și mila față de făptuitor, dreptatea și îndurarea, adevărul și harul.

Isus însuși a trăit tensiunea asta. A plâns la mormântul lui Lazăr, S-a mâniat pe negustorii din templu, a mustrat aspru fățărnicia fariseilor. Dar același Isus a iertat femeia prinsă în adulter, a mâncat cu vameșii și păcătoșii, a promis Raiul tâlharului de pe cruce. În El, dreptatea și pacea s-au sărutat (Psalmul 85:10).

Provocarea pentru noi e să-L imităm pe Cristos. Să plângem cu cei ce plâng. Să cerem dreptate, adică restaurarea victimelor și protecția societății. Dar să nu confundăm niciodată dreptatea cu răzbunarea, să nu transformăm durerea legitimă într-o ură otrăvitoare, să nu uităm că și făptuitorul e un imago Dei, oricât de desfigurat ar fi de păcat.

Asta e chemarea noastră: să sperăm întru mântuirea celor care par de nemântuit. Să ne rugăm pentru convertirea celor care ne-au rănit cel mai adânc. Să credem că harul poate pătrunde și în cele mai întunecate cotloane ale inimii omenești.

Da, să sperăm, și să ne rugăm, că într-o zi, dincolo de timp și de judecățile noastre mărginite, Charlie și Tyler vor sta împreună în lumina lui Dumnezeu, împăcați în chip tainic, vindecați deplin, transfigurați de un har pe care noi abia dacă-l putem intui.

Știu că pentru mulți treaba asta are iz de blasfemie. Totuși, dacă credem cu adevărat în puterea învierii, dacă credem că Dumnezeu poate face toate lucrurile noi, atunci trebuie să credem și în posibilitatea acestei reconcilieri.

Altfel, limităm puterea (sau percepția puterii) lui Dumnezeu la capacitatea noastră de a ierta, reducem economia mântuirii la calculele noastre meschine, utilitariste.

În ultimă instanță, felul în care răspundem la tragedii ca aceasta revelează ce credem cu adevărat despre Dumnezeu, despre om, despre mântuire. Dacă cerem sânge pentru sânge, dacă ne bucurăm la gândul suferinței altuia, atunci (oricât de mult am cita Scriptura, oricât de des am merge, sau chiar predica, la adunare) nu am înțeles nimic din mesajul lui Cristos.

Provocarea care ne stă înainte, ca și comunitate creștină, e să alegem: vom rămâne în logica retribuției, perpetuând ciclul violenței și al urii? Sau vom îmbrățișa logica restaurării, oricât de greu, de scandalos, de imposibil ar părea? Vom continua să cerem pedeapsa capitală și tortura pentru cei care fac răul? Sau vom cere transformarea sistemului de justiție într-unul care vindecă în loc să rănească, care restaurează în loc să distrugă, care oferă speranță în loc de disperare? Răspunsul pe care-l dăm la aceste întrebări va defini nu doar felul în care răspundem la crime precum cea săvârșită de Tyler, ci însăși natura creștinismului pe care pretindem că-l practicăm. Căci, în final, a fi creștin înseamnă a crede în posibilitatea imposibilului: că morții pot învia, că orbii pot vedea, că inimile de piatră pot deveni inimi de carne. Înseamnă a crede că nimeni nu e dincolo de mântuire, că harul e mai puternic decât păcatul, că iubirea va birui, în cele din urmă, ura.

Iată nădejdea noastră escatologică, credința că Dumnezeu va șterge orice lacrimă, va vindeca orice rană, va restaura orice relație distrusă. Până atunci, trăim în vechea tensiune dintre „deja” și „nu încă”, între indignarea legitimă față de rău și speranța că răul nu va avea ultimul cuvânt. În tensiunea asta, suntem chemați să fim martori ai unei logici diferite, ai unei dreptăți care vindecă în loc să rănească, ai unei iubiri care transformă în loc să distrugă.

Pentru Charlie, pentru Iryna, pentru toate victimele violenței, cea mai mare onoare pe care le-o putem aduce nu e să perpetuăm ciclul urii în numele lor, ci să lucrăm pentru ca astfel de tragedii să nu se mai repete. „Vie Împărăția Ta.” Și asta nu se va întâmpla prin mai multă violență, ci prin transformarea inimilor. Ale noastre, în primul rând, și apoi, cu nădejde și rugăciune, și ale celor care au ales calea violenței. Căci aceasta e, în ultimă instanță, promisiunea Evangheliei: că toate lucrurile pot fi făcute noi, că nimeni nu e pierdut ireconciliabil, că învierea e posibilă chiar și din cele mai adânci morminte ale păcatului și disperării.

---

Doamne Isuse Cristoase, Cel ce pe Cruce Te-ai rugat pentru ucigașii Tăi, privește cu milă spre Tyler, așa pierdut cum e acum, în întuneric. Nu pentru meritele lui Te rugăm, căci ce merit poate avea cel degrabă vărsător de sânge?, ci pentru nemărginita Ta iubire de oameni. Trimite-i, Doamne, focul pocăinței, lacrima care spală, zdrobirea care vindecă. Fă ca în bezna celulei să-i răsară, ca o licărire neîndoielnică, lumina Ta care nu apune. Dă-i să vadă chipul celui pe care l-a ucis, ca pe un frate care-l așteaptă dincolo de moarte, în Împărăția unde toate lacrimile vor fi șterse și toate rănile vindecate. Transformă-l din ucigaș în mărturisitor al harului Tău, din vas al urii în vas al milostivirii, din rob al întunericului în fiu al luminii. Și dacă va fi cu putință, Doamne, fă ca într-o zi să stăm împreună, atât cel ucis, cât și ucigașul, împreună cu noi toți, în fața Ta, ca frați regăsiți în iubirea Ta care acoperă o sumedenie de păcate, ca inimi odinioară despărțite de violență, acum unite în cântarea de laudă a milostivirii Tale fără de margini. Căci numai Tu, Doamne, faci din pietre fii ai lui Avraam și din ucigași apostoli ai Evangheliei Tale.

Amin.