Alexandru Rotariu

„Știu că ai mai auzit versetul ăsta, dar în weekend îl putem transforma în realitate. Campusul [X] nu este doar o clădire – este locul unde cerul atinge pământul.”

Am văzut acum câteva zile descrierea asta la un reel postat de o biserică evanghelică din România. Pe fundal era un video tras cu drona deasupra imensului campus al bisericii („wow its huge”, unul dintre comentariile de pe postare). Suprapus era Psalmul 84:10, și aici vreau să poposesc un pic în textul de față.

Psalmul 84:10 – „Căci mai mult face o zi în curțile Tale decât o mie în altă parte; eu vreau mai bine să stau în pragul Casei Dumnezeului meu decât să locuiesc în corturile răutății!”

Nu e prima oară când scriu pe subiectul ăsta, și probabil o să scriu din ce în ce mai mult în viitorul apropiat, deoarece am convingerea bine statornicită că mare parte (dacă nu chiar cea mai mare parte) din cauza absenței vreunei amprente solide a bisericii în lumea contemporană se datorează iudaizării eclesiologice, care alimentează o mentalitate corporatistă, comercială și consumeristă a bisericii. Sigur, e un subiect vast, pe care se scrie prea puțin (observ o mișcare crescândă în direcția asta în spațiile publice, ceea ce e un semn nespus de bun). Dar îmi propun să re-ating aici, pe scurt (sper), câteva aspecte de căpătâi, mai exact cele legate de asocierea anti-biblică, anti-creștină și iudaizatoare dintre Templul vechiului legământ și locul adunării laolaltă a noului legământ.

Așadar, problema fundamentală cu programul teologic al reelului invocat (da, reelul trădează vădit o teză eclesiologică asumată, deși e doar un reel de câteva secunde – sigur, teza se conturează și mai deslușit după ce cunoști biserica în cauză și practicile ei) e confundarea ontologică a adunării locale cu sanctuarul vechiului legământ, o confuzie care importă tiparele sanctuarului mozaic, printr-o citire superficială a Vechiului Testament, într-un legământ (cel nou, în Cristos) în care catapeteasma a fost sfâșiată. Se re-țese, așadar, catapeteasma. Într-un fel. Da, știu, concepția asta despre biserica locală e concepția-default a majorității bisericilor evanghelice de azi (și nu numai evanghelice), mai mult sau mai puțin (mai mult în practică decât în teorie, deși avem mișcarea Vertical Church care reînvie mai nou și teoria), deci ceea ce voi susține aici e o poziție minoritară („foarte” minoritară), o „rămășiță” dogmatică, dar am nădejdea că nu voi fi întâmpinat cu pseudoargumente tip „îndrăznești bre să te pui în contră la 99% din creștinism?” – sper că nu ne întoarcem la retorica de lapte.

Deci, care-i treaba? Putem aplica sau nu putem aplica în dreptul adunării laolaltă a credincioșilor versete din Vechiul Testament despre Templu? Carevasăzică, duminică, în „sala mare”, în timpul „serviciului divin”, ne întâlnim cu Dumnezeu (sau hai, cu „prezența specială” a lui Dumnezeu), „intrăm” în această prezență specială, extraordinară, și ne „aducem darul” înaintea lui Dumnezeu, într-un „timp de închinare”. Nu-i așa? Păi, nu. Și nu voi avea loc aici să elaborez toate aspectele erorii, dar voi merge pe un fir (sper eu) ușor de urmărit, bazat pe pretențiile reelului.

Ce a fost, de fapt, Templul?

În Vechiul Testament, sanctuarul (Cortul/Templul) era locusul prezenței manifeste a lui Iahve. Adică locul în care Dumnezeu a ales să-Și manifeste prezența în comuniune cu poporul Lui.

Deci,

1. Dumnezeu locuia acolo în mod extraordinar, manifest.
2. Omul se întâlnea cu prezența manifestă a lui Dumnezeu acolo.
3. Omul Îl slujea/se închina acolo lui Dumnezeu prin jertfă.

Spațiul era sacralizat de prezența Lui. Accesul omului era mediat, bine-reglementat, și limitat (spațial și temporal). Era un acolo și un atunci, după rânduială, deoarece sanctuarul era locul obiectiv al locuirii lui Dumnezeu. Prezența Lui se manifesta acolo într-un mod particular, special, iar Șechina, gloria vizibilă a lui Iahve, mărturisea cu privire la firea sacră, dumnezeiască a sanctuarului. Fără s-o confundăm, desigur, cu omniprezența generală a lui Dumnezeu, la sanctuar avea loc manifestarea Lui extraordinară, specifică, tangibilă. Era casa lui Dumnezeu în sensul cel mai concret posibil. Acolo te întâlneai cu El.

De aceea, dorul psalmistului după „curțile Domnului” ne arată setea lui după prezența lui Dumnezeu, după accesul la Dumnezeu, în limitele unui legământ care încă își aștepta împlinirea. „Mai bine în prag”, deci „mai bine în apropierea prezenței dumnezeiești, chiar la marginea ei, decât în confortul oricărei alte locuințe”.

Asta a fost Templul: locul precis al prezenței lui Iahve în economia vechiului legământ: acolo locuia Dumnezeu, acolo omul se întâlnea cu El, acolo aducea jertfă.

„Să-Mi facă un locaș… voi locui în mijlocul lor… acolo Mă voi întâlni cu tine.”

Psalmiștii își cântă astfel tânjirea înainte de împlinire: liturghia sanctuarului veterotestamentar aparținea unei economii pedagogice, o economie a umbrelor. Iată de ce, să o transferi (neatinsă, nefiltrată) în noul legământ înseamnă să dai un picior însăși substanței spre care arătau acele umbre.

Ce s-a întâmplat la cruce?

La cruce, limitele spațiului și timpului sunt depășite.

Accesul în prezența lui Dumnezeu devine statutul permanent al credincioșilor noului legământ. De-aici înainte, prezența manifestă a lui Dumnezeu nu mai locuiește în clădiri ridicate de mâinile oamenilor, ci în oameni. Prin Duhul, fiecare credincios e Templul lui Dumnezeu, casă a lui Dumnezeu (deoarece Dumnezeu locuiește acum în el), iar Ecclesia (în sens catolic) e la rândul ei Templul lui Dumnezeu, prin locuirea lui Dumnezeu în credincioșii aduși din moarte la viață (Efeseni 2:19-22; Evrei 3:6; 1 Corinteni 3:16; 6:19).

„Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el și vom locui împreună cu el.” (Ioan 14:23)

„Voi însă nu mai sunteți pământești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi.” (Romani 8:9)

„Cristos în voi, nădejdea slavei.” (Coloseni 1:27)

Aici trebuie repoziționat tot discursul eclesiologic despre „prezență”, „întâlnire” și „închinare” în noul legământ.

Cristos, Marele Preot, a intrat odată pentru totdeauna în Sanctuar cu propriul Său sânge, iar apoi „prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt”, iată cum anunță scriitorul către Evrei o stare nouă: accesul devine statut; întâlnirea devine permanentă, nu intermitentă. În noul cadru instituit de Cristos, Dumnezeu nu mai locuiește într-un sanctuar geografic, imobil, închis, ci își așază locuința în oameni. Continuitatea Templului iudaic nu ființează într-o clădire, ci în Trupul lui Cristos (Ecclesia universală) și în credincioșii individuali, numiți „templul Duhului Sfânt” și „casa lui Dumnezeu”.

Intrarea slobodă e starea sfinților noului legământ.

Atunci…

Ce e adunarea de duminică (sau de oricând o fi)?

Păi, dacă Dumnezeu locuiește în noi și intrarea în Locul Preasfânt e deschisă neîntrerupt, atunci în noul legământ nu mai avem spații sacre în care ne întâlnim cu Dumnezeu și în care îi aducem daruri (jertfe, whatever). Conform paradigmei instituite de Cristos, adunarea sfinților nu e, cum auzim atât de des, locul în care (în sfârșit!) „intrăm în prezența lui Dumnezeu”, ci locul părtășiei și zidirii, locul pregătirii comunitare pentru misiune. Nu ne întâlnim să „chemăm” prezența lui Dumnezeu (idee pe care nu o găsim nicăieri în Noul Testament), nici să „intrăm în prezența lui Dumnezeu” (altă idee absentă din învățătura apostolilor), ci venim ca oameni deja locuiți de Dumnezeu, pentru a sluji unii altora și a fi trimiși în lume.

Dacă accesul la Dumnezeu e garantat sfinților prin locuirea Lui în ei, adunarea nu are cum să fie vreun loc de „întâlnire cu Dumnezeu” (caracter „vertical”, cum zice MacDonald), ci locul orizontal al părtășiei, rânduielii, zidirii și trimiterii, toate ființând în starea etern-verticală a celor locuiți de Dumnezeu. Venim ca oameni deja în prezența dumnezeiască, pentru a ne sluji unii altora, pentru a învăța din Scripturi, și pentru a ne rândui viața de misiune.

Ce făceau credincioșii din prima adunare locală a noului legământ (Fapte 2:42-47)? Stăruiau în învățătura apostolilor, în părtășie (koinonia), în frângerea pâinii, în rugăciuni. Își vindeau proprietățile și împărțeau banii după cum era nevoie. Mâncau împreună cu bucurie și curăție de inimă. Iar paradigma asta orizontală, low-church, simplă, o paradigmă a reciprocității, a slujirii, a edificării, a pregătirii, o găsim peste tot în Noul Testament, ori de câte ori apar învățături cu privire la adunarea credincioșilor. În schimb, ce nu găsim? Nu găsim nicăieri adunarea descrisă ca un loc de „întâlnire cu Dumnezeu”, de „experimentare a prezenței lui Dumnezeu” ori de „închinare înaintea lui Dumnezeu”. De ce? Pentru că ei erau deja în prezența manifestă a lui Dumnezeu. Permanent. Iar închinarea noului legământ e slujba duhovnicească a trupurilor aduse ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Romani 12), prin nepotrivirea cu chipul veacului (păstrarea „neîntinați de lume”), proclamarea Evangheliei harului tuturor, și acoperirea nevoilor celor în suferință (cercetarea paradigmatică a „orfanilor și văduvelor” veacului).

Iată logica adunării: „Când vă adunați laolaltă… toate să se facă spre zidirea sufletească” (1 Corinteni 14:26). Criteriul absolut pentru orice practică din adunare era edificarea celorlalți. Nu intensitatea experienței personale cu Dumnezeu. Nu „simțirea” prezenței lui Dumnezeu. Ci folosul reciproc. Slujirea unii altora.

Observăm că slujirea Trupului lui Cristos intră în categoria „închinării adevărate” a noului legământ, a jertfei de bun miros înaintea lui Dumnezeu, așadar putem spune că ceea ce facem în cadrul adunării laolaltă e închinare (sau că adunarea laolaltă face parte din închinarea vieții de credință) în măsura în care aceasta (adunarea) are ca scop edificarea comunitară, participativă, în învățătură, părtășie, unitate prin pomenirea lui Cristos și a lucrării lui, rugăciuni edificatoare, și sprijin spiritual, social și material al celor în nevoie; NU în măsura în care aceasta ar fi, normativ, o „întâlnire cu Dumnezeu”, aducerea unui „dar/jertfă” înaintea lui Dumnezeu, ori căutarea vreunei experimentări a așa-zisei „prezențe speciale” a lui Dumnezeu în mijlocul adunării (toate aspecte de negăsit în Scripturi).

E o diferență fundamentală de paradigmă. În vechiul legământ veneai la Templu ca să-L întâlnești pe Dumnezeu acolo. În noul legământ, vii în adunarea sfinților ca să-i slujești pe aceștia din plinătatea locuirii lui Dumnezeu în tine. Binecuvântarea Evangheliei noului legământ e că întâlnirea cu Dumnezeu e ceva ce avem, nu ceva ce trebuie să căutăm. Suntem întâlniți constant cu Dumnezeu, cu acea prezență manifestă a Lui care locuia în sanctuarul iudaic, pentru că acum noi suntem sanctuarul. Nu avem nevoie să „venim înaintea Lui” (o altă expresie precară), deoarece nu doar că suntem înaintea Lui mereu, ci El e în noi. Da, intensitatea cu care simțim prezența Lui în noi variază în funcție de diverse aspecte, dar prezența Lui în noi, ca principiu fundamental al legământului instituit de Cristos, rămâne statornică.

Așadar, ne strângem nu ca să-L „găsim” pe Dumnezeu (L-am găsit deja, ori mai degrabă, El ne-a găsit), ci ca să ne zidim reciproc sub și din această realitate.

Cum ne păcălește mitul „bisericii verticale”?

„Biserica verticală” nu ține neapărat de fenomenul Vertical Church (schela unor businessuri precum Harvest, Vertical, și altele), deși stă ca fundament dogmatic după care adunările de sub brandul ăsta își confecționează ființarea. În realitate, conceptul de „biserică verticală”, promovat agresiv și de megachurchurile de pe la noi, pretinde că readuce „gloria lui Dumnezeu” în adunare. Că face biserica „relevantă” prin crearea unei „experiențe divine autentice”. Că transformă adunarea într-un loc unde „cerul coboară” (vă sună cunoscut?).

MacDonald, gurul acestei mișcări (și portavocea lui din România, Cristian Barbosu), o zice așa:

„Există un singur loc pe fața pământului despre care Dumnezeu a promis că este locul în care Își va descoperi slava Fiului Său, Isus Cristos, și acela este Biserica. […] Slava veșnică, transcendentă a prezenței manifestate este promisă doar acolo unde ne adunăm ca Biserică în Numele Lui.”

James MacDonald, Biserica Verticală (Arad: Neword Press, 2014), 109

Adică Dumnezeu vine într-o prezență specială, deosebită, superioară, în locul adunării credincioșilor. Suport scripturistic? Câteva versete din Vechiul Testament despre Templu, și nimic mai mult.

Iată cum trasează și Barbosu continuitatea Templu-adunare, bazat pe Psalmii despre Templu:

„Unde să mă închin? Primul verset al Psalmului 150 ne dă răspunsul: „Lăudați pe Domnul! Lăudați pe Dumnezeu în Locașul Lui cel Sfânt!” Nu există credincios fără biserică sau biserică fără credincioși, precum nu poate exista mădular fără trup și trup fără mădulare. Și subliniați vă rog aceste cuvinte: „locașul Lui cel Sfânt”. Pe vremea lui Avraam, „locașul cel sfânt” era un altar ridicat din pietre; pe vremea lui Moise, un cort special ridicat pentru Dumnezeu; în vremea lui David, Templul, iar mai apoi, în vremea robiei, sinagoga. Astăzi, începând de la Cristos încoace, e biserica. Locul pus deoparte, adică sfințit – pentru Dumnezeu.”

Cristian Barbosu, Muzica și limbajele închinării (Arad: Neword Press, 2021), 35.

Iată deci cum „biserica verticală” promite ceea ce noul legământ deja ne-a dat: prezență. „Dumnezeu locuiește în mijlocul laudelor poporului Său (alt verset defrișat din context); dacă ne adunăm și ne închinăm cu foc, prezența lui Dumnezeu coboară și noi o simțim/experimentăm.” În practică, cadrul ăsta teologic transformă adunarea într-un spațiu privilegiat (spațiul) al întâlnirii cu Dumnezeu, mutând accentul pe experiență ca indicator al succesului „liturgic”. Din clipa asta, inevitabil, se alunecă în scenografie: stingem încet luminile, „să nu fim distrași/stingheriți” (De cine? Sigur, de cei din jur, nu?), ridicăm volumul la tot ce se poate, „să ne pierdem în închinare” (sunt câteva studii superbe pe mecanica influențelor psihice în timpul „worship-ului”), ne risipim talentele (talanții?) în regii menite să producă experiențele astea anticipate de adunare. Dar asta e pentru altă dată.

Și nu, Isus nu vine prezent în mijlocul adunării de duminică, Matei 18:20 nu zice asta. Isus rostește acele cuvinte în contextul disciplinei eclesiale, și nu în contextul mersului la biserică de duminică. Promisiunea lui Cristos legitimează decizia comunității luată în Numele Lui (legare/dezlegare), și nu promite vreo „prezență specială” în adunările laolaltă ale credincioșilor.

Iar despre 1 Corinteni 14:25, am mai scris în alt loc, cea mai corectă traducere (din punct de vedere teologic și contextual) a lui ἐν ὑμῖν nu e „în mijlocul vostru”, ci „în voi”. Și, doar de cultură generală, în clubul ăsta hermeneutic sunt și Ieronim și King James. Astfel, necredinciosul, încredințat și judecat de adunare, „va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în voi.” Adunarea ale cărei practici reflectă filadelfia lui Cristos și tânjirea credincioșilor ei înduhovniciți după edificarea aproapelui va încredința pe oricine o privește faptul că un astfel de praxis duhovnicesc nu poate avea ca pricină altceva decât însăși locuirea credincioșilor de către acest Duh. Văzând caracterul celor adunați, cel necredincios rămâne uimit: „Oamenii ăștia chiar Îl au pe Dumnezeu în ei!” Trăirea lor comunitară o arată. Iar paradigma asta e consecventă cu antropologia paulină (credincioșii ca Temple umplute de Duhul), cristologia paulină („Cristos în voi, nădejdea slavei”), și eclesiologia paulină (zidire duhovnicească în dragoste).

În final, ce pierdem?

Întâi, se erodează părtășia reală dintre sfinți. Dacă am venit „pentru Dumnezeu” (ca și cum nu ar fi mereu „în noi și noi în El”), scopul scripturistic al adunării laolaltă e neglijat: îi pierdem din vedere pe sfinții în care Dumnezeu locuiește. Părtășia, ospitalitatea, rugăciunea unii pentru alții, îndemnarea, toate devin periferice. Când prioritatea e „conectarea cu Dumnezeu” (și ce evlavios sună, nu?), legătura frățească dintre credincioși devine secundară. Și știm toți (unii am și pățit-o pe pielea noastră) adunările alea la care poți participa ani de zile la „serviciile divine” fără să cunoști pe nimeni. Fiecare e izolat în propria bulă „spirituală”, căutând propria experiență mistică.

Părtășia reală, ospitalitatea, rugăciunea unii pentru alții, mustrarea făcută cu blândețe, îmbărbătarea, toate astea devin secundare, în timp ce energia comunității e epuizată în furnizarea și consumarea unui eveniment. Adunarea, în loc să fie atelierul Trupului, devine scenă.

Apoi (și aici e cutia Pandorei), resursele. Ăsta e motivul pentru care totul e canalizat spre producție: clădiri scumpe, tehnologii cutting-edge, ore fără număr de repetiții, care să asigure „experiența”. Inevitabil, diaconia devine nota de subsol, pentru că investițiile principale (alea masive) sunt în „templu”. Campus de milioane de euro, sisteme de sonorizare și lumini scenice de zeci de mii de euro etc. (cifrele sunt cel mai probabil subevaluate). Și încă nici nu am început. Echipe întregi de producție, pregătiri zilnice, totul pentru a „facilita prezența divină” (expresia exactă folosit de Rick Warren în odioasa lui carte „Biserica condusă de scopuri”). Totul pentru a crea „atmosfera” aia propice pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Între timp, văduvele, orfanii, bolnavii, săracii rămân nota de subsol. Și nu pentru că oamenii ăia ar fi răi, ci pentru că teologia lor îi împinge acolo: dacă „cerul coboară” aici, acum, e logic să investim totul aici și acum. Ăsta chiar ar fi un exercițiu bun: întrebați-vă liderii adunărilor care e diferența dintre procentele investite în misiune și ajutorare, versus procentele investite în clădirea adunării, plus tot ce înseamnă programul duminical (echipamente, servicii, instrumente etc.). Pregătiți-vă de o mare surpriză, mai ales în adunările cu „iz” de megachurch. Iar prin misiune și ajutorare mă refer la trimiterea slujitorilor în propovăduirea Evangheliei în locuri secătuite (deci nu city-breaks cu fanfara în alte biserici, sau alte glume) și acoperirea nevoilor celor defavorizați (atât din adunare cât și din afara ei, din societate).

În fine, pe lângă investițiile materiale, și slujirea suferă o redefinire. Cea mai mare parte a energiei trupului e epuizată în intervalul orar al programului „duhovnicesc” de duminică. Normal, nu? Dacă acolo e Dumnezeu, unde altundeva să slujim? În loc să formăm sfinți care slujesc întreaga săptămână în case, spitale, piețe, străzi, formăm echipe pentru scena de duminică. Luni: repetiție band. Marți: repetiție cor. Miercuri: repetiție fanfară. Joi: repetiție band v2. Vineri: tineret. Sâmbătă: repetiție band v3. Duminică: the big Day când toate eforturile noastre sunt fructificate. Nu? Cel puțin, aproximativ. Biserica devine astfel o uzină de programe, în loc să-și asume identitatea apostolică de popor preoțesc. Întrebați 10 oameni la nimereală din adunare întrebarea clasică „tu ce slujești?”. Garantat 9 dintre ei, dacă nu chiar toți 10, vor răspunde (dacă vor răspunde) ceva legat de programul de duminică: la sunet, la video, la „trupa de închinare”, la fanfară, la cor, la cafea, la parcare, la bun-venit etc. În rest, săptămâna rămâne anemică în tot ce înseamnă diaconie, evanghelizare, ucenicie.

„Dacă Îl scoți pe Dumnezeu din adunare, pierzi TOTUL!”

Așa îmi zicea cineva când am povestit cu el pe tema asta. Mi L-am și imaginat pe Dumnezeu cum se ține cocoțat de scenă (sau de amvon) să nu cumva să-L scot afară. Răspunsul vădit e că percepția biblică despre adunare (contrar celei mainstream) nu diminuează importanța adunării, ci o sporește: dacă scopul ei e zidirea Trupului, atunci fiecare membru devine indispensabil (nu un consumator de „experiențe”, ci un slujitor). În locul unui „serviciu divin” de consum „spiritual”, Scriptura ne pune în față o lucrare de edificare congregațională în care darurile duhovnicești sunt puse la contribuție în slujba celuilalt, iar comunitatea ca întreg se pregătește pentru misiunea apostolică.

Să fie clar, nu scriu aici împotriva adunării. Dimpotrivă. „Să nu părăsim adunarea noastră laolaltă.” Dar nu pentru că acolo „coboară” Dumnezeu (spoiler: nu coboară nimeni). Ci pentru că acolo ne slujim unii pe alții din plinătatea locuirii Lui în noi. Dacă va dori vreodată să se arate în mod extraordinar, prin vreo teofanie de vreun fel oarecare, e liber să o facă, și ne vom bucura negrăit de mult de harul acela, dar nu a promis nicăieri vreo normă în privința asta, pentru că binecuvântarea prezenței Lui manifeste, extraordinare, e ceva ce deja avem, prin Duhul Sfânt.

Tradiția apostolică timpurie confirmă profilul ăsta orizontal: nu găsim nicăieri în primele secole adunarea laolaltă descrisă și gândită ca un „timp de închinare în prezența lui Dumnezeu”, ci mereu apare ca o întâlnire a Trupului lui Cristos pentru Scriptură, rugăciune, frângerea pâinii, dărnicie, orânduială, mărturie. Miezul era unul comunitar și formativ, nicidecum performativ. Cu alte cuvinte, sfinții se adunau nu ca să experimenteze manifestarea prezenței lui Dumnezeu, ci ca să răspundă ca trup în slujire unei prezențe manifeste deja dăruite, și să se întoarcă în cetate ca martori.

Vestea bună nu e că poți „intra în prezența lui Dumnezeu” duminica. E că Dumnezeu locuiește în tine permanent. Nu e că poți „experimenta prezența divină” în timpul adunării. Ci că ești templu al Duhului Sfânt 24 din 7.

Paradoxul contemporan e că mulți creștini afirmă corect Evanghelia („Dumnezeu locuiește în noi”, „avem intrare slobodă”, „închinarea este în Duh și Adevăr” etc.) dar umblă într-o eclesiologie iudaizată care contrazice tocmai aceste afirmații. E o dublă contabilitate: la nivel doctrinar admitem locuirea și accesul permanent, iar la nivel practic reintroducem noțiuni precum geografie sacră, timp sacru, și mediatori funcționali (scenă, band, tehnologie). Păstrarea împreună a acestor două sisteme alterează nespus misiunea (din „mergeți” devine „veniți aici”) și subminează preoția tuturor credincioșilor (în loc de trup slujitor avem performatori și public spectator). Obținem fix efectul unei paradigme care, deși recită adevărurile noului legământ, funcționează practic după tiparele celui vechi.

„O zi în curțile Tale…” – cum îl citim corect?

Psalmul 84:10 e nimic altceva decât mărturisirea dorului înainte de Cristos, și trebuie citit în cheie mesianică, deoarece exprimă tânjirea omului vechiului legământ după acces la Dumnezeu: „mai bine pragul Casei Tale decât oriunde altundeva”. Tânjirea psalmistului e împlinită și depășită în Cristos: nu mai stăm în prag, nici măcar în Casă, ci noi suntem Casa; iar accesul nu e „o zi”, ci continuu („Cristos în voi, nădejdea slavei”). A folosi Psalmul 84 ca justificare pentru o reclamă la programul de duminică denotă o întoarcere subtilă la vechile umbre.

De aceea atunci când folosim oricare dintre psalmii despre Templu ca să vorbim sau să ne rugăm despre adunarea laolaltă, fără o hermeneutică a împlinirii în Cristos, ne facem părtași răsturnării sensului biblic. „Mă bucur când mi se zice: Haidem la Casa Domnului!”, „Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta!”, „să mă închin cu frică în Templul Tău cel Sfânt.” Toate astea sunt declarații despre Templu, și nu definesc locul adunării noului legământ.

„Mulțumim că ne-ai dat harul să trecem pragul casei Tale!” – o altă rugăciune care ratează ținta.

Iată adevărata și legitima continuitate: tânjirea psalmistului după prezența lui Dumnezeu e împlinită definitiv în credinciosul locuit de Duhul Sfânt. Nu o zi în curți, ci o eternitate în Sfânta Sfintelor. Nu acces limitat, ci locuire permanentă. Nu în Ierusalim ori pe muntele Garizim, ci în duh și în adevăr. „O zi în curțile Tale” trebuie să stârnească în noi lauda pentru faptul că nu mai plecăm din curți. Trebuie să fie o chemare la slujire a celor în care locuiește Dumnezeu: să-i vezi pe frații tăi, să le slujești, să participi la masa Domnului ca un singur Trup, să te rogi, să înveți din Scripturi, să dăruiești, să te lași trimis.

Tot ce re-întoarce poporul la o prezență divină localizată într-o sală și la un program de tip „serviciu divin”, care trebuie „produs” cu orice preț, împinge comunitatea înapoi spre umbre.

De dragul Evangheliei, limbajul și imaginarul Templului aplicate locului adunării laolaltă trebuie abandonat. Limbajul de tip „intrăm în prezența lui Dumnezeu”, „chemăm prezența lui Dumnezeu”, „Dumnezeu este aici într-un mod special”, legat de loc, trebuie abandonat. Asemenea formule scurtcircuitează însuși darul noului legământ: locuirea lui Dumnezeu în sfinți și intrarea slobodă oricând, oriunde (Ioan 4:23–24; Efes 2:18). Mai trebuie abandonată echivalarea adunării cu un „serviciu divin” după tiparul Sanctuarului (ceva ce aducem lui Dumnezeu, „venind” înaintea lui, în „prezența” lui); adunarea este koinonia, un organism care se zidește și trimite. Singurul serviciu divin (slujbă dumnezeiască) pe care îl avem de adus e viața trăită în sfințenie și slujirea celor în nevoie (atât nevoile spirituale prin Evanghelie, cât și nevoile materiale prin bunurile cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu).

Adunarea laolaltă e o mică parte din jertfa unei vieți în slujba lui Dumnezeu, dar nu pentru că ne adunăm ca să ne întâlnim cu Dumnezeu și să îi aducem Lui ceva, ci pentru că, fiind deja locuiți de acea prezență manifestă a lui Dumnezeu, ne întâlnim cu sfinții și îi slujim.

Adunarea laolaltă nu e „locul unde cerul atinge pământul” (poate doar poetic, dar știm că nu la asta se referă descrierea), ci locul unde sfinții se ating unii pe alții în dragoste, adevăr și dăruire de sine, pentru ca, în timpul săptămânii, cerul din ei să atingă pământul pretutindeni.

Nu avem nevoie de temple noi. Suntem temple. Nu avem nevoie să invocăm prezența divină. Suntem locuiți de ea. Nu avem nevoie de tehnologie care să simuleze gloria lui Dumnezeu. Suntem purtători ai gloriei lui Dumnezeu.

Asta e, în final, chemarea credincioșilor. Nu să construiască catedrale și cinematografe religioase, ci să acopere nevoile unei lumi flămânde și bolnave, spiritual și material. Dragoste sacrificială trăită în lumina locuirii continue a lui Dumnezeu în noi.

Până la urmă, slujirea credincioșilor urmează manifestarea (sau înțelegerea manifestării) de Sine a Dumnezeului lor. Totuși, acest Dumnezeu, întrupat în Persoana Mântuitorului Cristos, în cuvintele evanghelistului Matei, se identifică pe Sine cu adevăratul obiect al slujirii creștine: nu zidurile unui edificiu, ci neînsemnații lui frați pe care credincioșii au datoria să îi hrănească, atât cu cele trebuincioase trupului muritor, cât și cu Evanghelia păcii.

„Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine. […] Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” (Matei 25:35-40)

Iată unde este prezent Dumnezeu.