Alexandru Rotariu

Tendința modernă de a domestici misterul mântuirii ar trebui să ne înfioreze.

Nu un fior izvorât din ridicolul unor astfel de narațiuni care-l transformă pe Dumnezeu într-un bufon ambulant (deși și ăsta ar fi un fior îndreptățit), ci un fior ca rod al revelării adevăratei imagini a mântuirii, la polul opus al discursurilor motivaționale ale cre(ș)tinismului mercantil.

Teologia populară din amvoanele prea multor adunări reduce subtil actul suprem al dragostei dumnezeiești la o banală ofertă comercială: Dumnezeu propune, omul dispune. Fără să intru (prea mult) în deja clișeica (dar nu zadarnica) polemică a liberului arbitru, vreau doar să împrospătez câteva notițe pe marginea a ceea ce scriitorul epistolei către Evrei numește „o mântuire atât de mare” (Evrei 2:3), atât de mare încât depășește orice cadru conceptual omenesc, orice încercare de îmblânzire. Nădăjduiesc ca în urma ăstor câteva rânduri să re-stârnesc măcar uimirea, iar ca rod al uimirii, „jertfa de laudă”.

Și vorbesc despre măreția mântuirii nu în dimensiunea ei cantitativă (deși voi îndrăzni, tangențial, să vâr degetul și în cușca asta) ci în natura ei calitativă, în faptul că redefinește fundamental tot ce înseamnă moartea și viața, iar în final, tot ce înseamnă îndurarea.

Scriptura ne învață că mântuirea e nimic mai puțin decât lucrarea suverană a unui Dumnezeu care hotărăște, lucrează și împlinește. Și tocmai suveranitatea în cauză, departe de a îngusta orizontul ființării, îl lărgește la dimensiuni cosmice. Scriptura pomenește despre o taină (Efeseni 1:9), o „iconomie a plinirii vremilor” care converge spre „a uni iarăși într-Unul, în Cristos, toate lucrurile”. Dacă mântuirea e atât de mare, întrecând orice pricepere și orice așteptare omenească, e pentru că izvorăște dintr-o Moarte mai mare decât orice moarte, e desăvârșită printr-o Înviere mai mare decât orice înviere, și are ca țel o Îndurare mai mare decât orice îndurare.

O Moarte mai mare decât orice moarte

Cel care este Viața însăși a experimentat moartea, Cel care „susține toate lucrurile prin cuvântul puterii Lui” a pășit în tărâmul slăbiciunii, descompunerii și al nimicului. Iată de ce ideea asta, în privința cutumelor noastre ideologice, pare nu doar absurdă, ci blasfemiatoare: divinul e imutabil, neafectat de vreo contingență a lumii materiale. „Motorul prim” nu poate fi mișcat de nimic exterior. Și totuși, ucenicii tâmplarului din Nazaret proclamă că Dumnezeu nu doar că a murit, ci a „gustat” moartea pentru toți, la fel cum același scriitor pomenește de cei luminați o dată pentru totdeauna că „au gustat” darul ceresc și au fost făcuți părtași ai Duhului Sfânt. Deci Dumnezeu a experimentat moartea intim, personal, complet.

Trebuie înțeles că nu vorbim despre o moarte pur omenească, cum se străduiesc unii să explice grozăvia conceptului de „moarte a lui Dumnezeu”. „Dumnezeu nu moare, ipostaza umană din Cristos a murit”, zic ei. Dacă ar fi fost vorba doar despre moartea unui om, oricât de sfânt, o astfel de moarte n-ar fi putut avea repercusiuni cosmice. O moarte omenească ar fi însemnat o simplă tragedie individuală. Sigur, poate exemplară, dar limitată. Mii de martiri au murit eroic în cursul istoriei, dar sângele niciunuia dintre ei nu a zguduit temeliile universului, așa cum a făcut-o moartea Dumnezeului-Om. Dacă moartea lui Cristos s-ar fi lipsit de natura dumnezeiască, nu ar fi putut înlocui întreaga omenire. Cum s-a întâmplat asta? Am fi obraznici să încercăm să deslușim așa mister. Ce e sigur e că Dumnezeu n-a jucat teatru. A experimentat real limitarea, suferința și moartea, pentru noi și în locul nostru.

Moartea lui Cristos a fost „mai mare” pentru că a purtat în ea întreaga povară a alienării umane. Nu doar păcatele individuale, ci însăși structura Păcatului, înclinația fundamentală a naturii omenești către rău. Prin moartea Lui, Cristos a învins însăși moartea. A bătut-o biciul ei. A înjunghiat-o cu boldul ei.

O Înviere mai mare decât orice înviere

Fiica lui Iair a crescut, a îmbătrânit și într-o zi a murit din nou. Tânărul din Nain și-a reluat viața doar pentru a o pierde din nou după câteva decenii. Lazăr, despre care se zice că a trăit încă treizeci de ani după înviere, a trebuit să treacă din nou prin agonia morții. Învierea acestora a fost o amânare, nu o victorie soteriologică.

Mai mult, învierea lor n-a adus adevărata Viață nimănui, nici măcar lor.

Toți au murit din nou.

În pofida acestor învieri premergătoare, Învierea în Cristos nu înseamnă revenirea la timp, ci intrarea în Viața nestricăcioasă. Învierile miraculoase ce au precedat-o pe a lui Cristos au fost simple înălțări biologice, pe când învierea în Cristos, pârga celor adormiți, e o înălțare ontologică, o transformare a întregii naturi omenești.

Și înălțarea nu e doar a Lui, ci a tuturor celor aleși mai dinainte de întemeierea lumii în planul său tainic. El e Cel dintâi, iar ai Lui Îl urmează. Ba mai mult, înălțarea nu e doar a oamenilor, căci tot Scriptura pomenește de răscumpărarea întregii ordini create: nu doar umanitatea, ci „întreaga creație” așteaptă „descoperirea fiilor lui Dumnezeu”. Mărturisim astfel o forță anti-entropică, o putere de reînnoire care operează nu împotriva legilor naturii, ci dincolo de ele. Așadar, Învierea lui Cristos aduce după ea învierea întregii creații, deoarece e învierea lui Dumnezeu, și numai Dumnezeu ar putea stârni o astfel de explozie soteriologică. E începutul unei reacții în lanț, anume lucrarea de propășire și biruință a Împărăției lui Dumnezeu.

Creația întreagă geme și suspină, nu în agonia morții, ci în durerile nașterii. Ceva nou se naște. Învierea lui Cristos are o forță ce nu poate fi mărginită de nicio intuiție omenească. „Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia.” (1 Corinteni 15:22) Dacă moartea Sa e valabilă pentru toți (cum, de altfel, afirmă și Scriptura, oricâte gimnastici și răsuciri eisegetice i-am impune), învierea Sa deschide, obiectiv, epoca în care moartea nu mai are ultimul cuvânt asupra creației. Acel „toți” atribuit primului Adam ne revelează universalitatea prăbușirii; „toți” atribuit Celui de-al doilea Adam ne revelează forța, temelia vieții noi. Aplicarea ei în umanitate, în timp, urmează ordinea lui Dumnezeu („fiecare la rândul cetei sale”, v. 23). Dar direcția istoriei e fixată.

Sigur, e o direcție. Efectele învierii nu uniformizează încă totul. Trupurile noastre încă obosesc, cimitirele încă au program de lucru, lacrimile încă mai curg. Dar, în Cristos, zidurile cimitirelor rămân la umilul statut de provizorat administrativ, deoarece însuși Trupul Său înviat e protocolul viitoarei Creații: același, dar altfel; continuu, dar transfigurat; palpabil, dar eliberat. Prin El, nu doar suflete, ci întreaga creație e chemată la libertate (Romani 8:21). Învierea lui Cristos nu salvează din lume, ci salvează lumea.

O îndurare mai mare decât orice îndurare

Acum, o astfel de Moarte și o astfel de Înviere încurcă orice imagine a unei îndurări în termeni comerciali, facultativi, unde Dumnezeu devine un vânzător ambulant care își prezintă produsul și speră că cineva va fi interesat, și unde liberul arbitru uman devine supremul arbitru al destinului cosmic. „Când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toți.” (Ioan 12:32) Nu „îi voi invita”, nu „le voi bate la ușa inimii, să-mi facă loc în ea, să le împodobesc viața”, cum nerușinat aiurează un colind contemporan. Cristos atrage, precum pescarii trag năvodul plin de pești afară din mare, unde Ioan folosește același verb. Chiar mai scandalos, Luca îl folosește când povestește că stăpânii roabei vrăjitoare din Filipi, văzând că s-a dus nădejdea lor de câștig, „au pus mâna pe Pavel și pe Sila și i-au târât în piață înaintea fruntașilor.” (Fapte 16:19)

Determinare, forță, inevitabilitate.

„Trage-mă după tine! Și haidem să alergăm! Împăratul mă duce în odăile lui…” (Cântarea cântărilor 1:4)

Totuși, ceva în asta nu mângâie lobii urechilor noastre vrăjite de fluieratul umanismului narcisist. Și știm de ce.

Pavel le vorbește efesenilor despre mântuire ca despre o taină a voii lui Dumnezeu, o mântuire „alcătuită”, o voire a măreței Anakephalaiosis, re-unirea într-Unul a tuturor, iar acest Unul e Cristos. O re-centrare a întregii realități în jurul unui singur punct focal, care e Cuvântul viu și adevărat, Cel de-o ființă cu Tatăl. Deci nu vorbim despre o potențialitate, ci despre un plan dumnezeiesc, absolut, inevitabil. Mielul lui Dumnezeu „ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Nu „oferă șansa să fie ridicat”, nu „face posibilă ridicarea”, ci pur și simplu „ridică”. Dumnezeu comite un act de îndurare unilateral, necondiționat, ireversibil, premeditat, desfășurat în istorie, și împlinit la plinirea vremurilor.

Păcatul lumii nu e negociat, ci eliminat.

E o Îndurare atât de mare încât Dumnezeu se jură pe viața Lui pentru ea: „Pe viața Mea, zice Domnul, orice genunchi se va pleca înaintea Mea și orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.” Iată imaginea unui Dumnezeu hotărât să cucerească, să salveze. O dragoste de ne-evitat. Dragostea dumnezeiască nu poate fi în final înfrântă de voința creată. Cum ar putea finitul să reziste infinitului pentru vecie? Cum ar putea ura efemeră a omului să învingă iubirea eternă a lui Dumnezeu?

Înțelegem acum de ce creștinii au ezitat să îmbrățișeze pe deplin o astfel viziune în cursul istoriei. În aroganța lui, omul pare să-și dorească posibilitatea refuzului ca un drept inalienabil. Și nu orice refuz, ci un refuz etern. Sigur, dacă ar fi după el, nu ne îndoim că ar fi capabil de așa ceva. Dar vestea bună e că nu e după el. E după un Altul, mult mai puternic și mai plin de dragoste decât el. „Nu”-ul uman față de acest Altul e întotdeauna cuprins într-un „da” mult mai mare. Nu un „da, dacă”, ci un „da” absolut, irevocabil. Refuzul arogant al omului e cuprins în hotărârea dumnezeiască cea plină de har.

Ce meschină ne apare astfel, în comparație cu acestea, imaginea bâiguirilor moderne despre o „mântuire-ofertă”. Imaginea lui Dumnezeu ca un negustor milog bătând la uși și sperând că cineva îi va cumpăra marfa. În pofida acestei batjocuri la adresa Împăratului împăraților, vedem că Dumnezeu nu vinde, ci vânează. Un Dumnezeu care vânează, dar nu din cruzime, ci dintr-o dragoste implacabilă. Urmărește omul cu o dârzenie neobosită. Fuge omul cât fuge, se ascunde unde se ascunde, dar până la urmă e ajuns din urmă. Și când e prins, descoperă că nu a fost urmărit de un dușman, ci de singurul său Prieten adevărat.

Misterul

Iată misterul unei iubiri atât de puternice încât învinge orice obstacol, nu prin forță brută, ci prin Frumusețe. Planul de mântuire nu e astfel o încercare a lui Dumnezeu (mă iubește, nu mă iubește…), ci o certitudine. Nu e o probabilitate, ci o inevitabilitate. Cum s-a mai tot zis, iubirea lui Dumnezeu nu se roagă la poarta voinței, ci o deschide.

Imaginea Scripturii e aceea a unui Dumnezeu hotărât. Un tată care nu își întreabă copiii de pe fundul lacului dacă doresc să fie salvați. Îi trage afară, le golește plămânii, îi încălzește și abia apoi le explică de ce și cum a făcut-o, le cere să-i fie recunoscători și să nu se mai joace pe lângă mal; dar salvarea în sine nu e condiționată de acordul lor. Ar fi absurd și crud să fie altfel. Dacă ne jignește imaginea asta, nu e harul cel care ne jignește, ci idolul închipuitei „libertăți absolute” pe care ni l-am făurit după chipul și asemănarea noastră. Chemarea eficace a lui Dumnezeu nu anulează individul, ci îl transformă. Nu batjocorește consimțământul, ci îl vindecă din seducția morții.

Alegerea în Cristos a fost făcută înainte de întemeierea lumii, după cum confirmă și învățătura apostolilor. Alegerea, deci, precede ființarea. Mântuirea, în întregul ei, precede căderea. Poate că ne temem de implicațiile unei astfel de paradigme. Bine. Frica ne păzește de naivități. Dar când o astfel de frică ne tentează să schimonosim Scriptura ca să ne iasă nouă teoremele, ne facem de râs, și atât. În Scriptură, „harul ce curge prin Golgota” are o forță și un debit mult mai mari decât adeseori presupunem. Dumnezeu e bogat în îndurare, nu econom. Judecățile Lui sunt adâncuri (Romani 11:33), iar căile Lui nasc uneori surprize care răstoarnă orice contabilitate a fariseilor și orice calcul al cinicilor. „Vameșii și curvele v-o iau înainte”, iată o profeție insuportabilă pentru orgoliul moralist. Tocmai de aia e Evanghelie.

Și aici se cere o precizare sobră: a vorbi despre măreția îndurării nu înseamnă a trivializa sfințenia lui Dumnezeu. Crucea rămâne singura punte spre Viață. Îndurarea nu ocolește dreptatea, ci o împlinește în Cristos, „Mântuitorul tuturor oamenilor”. „Ridică păcatul lumii” nu înseamnă că păcatul devine irelevant, ci că a fost judecat în Trupul lui Cristos. Iată astfel măreția mântuirii lui Dumnezeu: nu un „probabil” elegant, ci o realitate, nu un sentimentalism vag, ci o hotărâre suverană plină de Îndurare. E drept, cum am mai spus, și cum o spune și scriitorul către Evrei: noi, aici jos, nu vedem încă totul supus (Evrei 2:8). Vedem însă pe Cristos. Și asta ajunge ca să înțelegem că linia e trasată de un Împărat care a murit și a înviat pentru lume.

Și în final, ajungem din nou la titlu: „Voi atrage la Mine pe toți.” Da, avem întrebări legitime, îndoieli, judecăți. Da, Scriptura nu ne permite să banalizăm sfințenia lui Dumnezeu: există o amenințare vădită și nespus de serioasă a judecății celor care, în orbirea lor, stăruie în nelegiuire și Îl resping pe Domnul harului. Dar tot Scriptura nu ne permite să micșorăm imaginea Îndurării Lui după mărginirile înțelegerii noastre. Răzbunarea e a Domnului, dar ce păcat grozav am comite dacă am dori chiar și în dreptul unui singur om această răzbunare. Pentru că nădejdea noastră, ca orice altă capacitate mânjită de păcat, e nespus de limitată. Ce-ar fi dacă, la „plinirea vremurilor”, vom descoperi că îndurarea a fost mai largă decât am îndrăznit să nădăjduim? Ce-ar fi dacă Dumnezeu ne va surprinde prin magnitudinea milei Sale, nu în pofida crucii, ci tocmai prin ea? Ce-ar fi dacă „cei mulți făcuți drepți” din scrisoarea lui Pavel către Romani va avea o greutate pe care sistemele noastre n-au putut-o cântări?

Iată logica inexorabilă a crucii.

Moartea mai mare decât orice moarte ne arată un Dumnezeu care nu domnește de la distanță, ci pătrunde în cele mai întunecate adâncuri ale experienței omenești. Învierea mai mare decât orice înviere ne revelează nu doar o banală supraviețuire după mormânt, ci transformarea radicală a realității înseși. Îndurarea mai mare decât orice îndurare ne descoperă o dragoste care nu poate fi în final înfrântă, o voire divină care își va atinge scopul prin puterea irezistibilă a iubirii absolute.

Este „o mântuire atât de mare” încât face ca toate tragediile istoriei, toate ororile ființării noastre, toate meandrele și rătăcirile libertății umane să pară, în retrospectivă, ca durerile nașterii unei realități noi.

Și îmi permit să citez în final din figura controversată a Iulianei din Norwich, anahoreta care, în mijlocul unei Europe devastate de ciumă și război, a avut îndrăzneala să declare: „All shall be well, and all shall be well, and all manner of thing shall be well.” Ucenic al lui Cristos, totul va fi bine. Nu negând răul, ci afirmând prezența unei Puteri mai mari decât răul, a unei Iubiri mai adânci decât moartea, a unei Îndurări care, în final, va atrage toate lucrurile la sine.

Nu știu și nu pot știi cum vor apărea toate amănuntele acelei Zile. Știu însă că Moartea Lui e mai mare decât orice moarte, Învierea Lui e mai mare decât orice înviere și Îndurarea Lui e mai mare decât orice îndurare. Și dacă lucrurile stau așa, nu m-ar uimi deloc să fiu uimit în acea Zi. Poate că ne vom simți stingheri în fața generozității Lui. Poate că vom recunoaște, rușinați, că ne-am zgârcit cu harul în loc să-l propovăduim din plin. Poate că lacrimile noastre vor fi, mai întâi, lacrimi de surpriză.

Ce-ar fi dacă ne va surprinde?

Și sunt sigur că, într-un fel, ne va surprinde.