Alexandru Rotariu

Locul în care mă aștept cel mai puțin să dau de expuneri slabe e așa-zisul peisaj auto-calificat „reformat”; eu prefer să îl numesc neo-reformat, ca să preîntâmpin orice ambiguități. În orice caz, e un peisaj îndeobște încadrat cu robustețe logică, un canon strict de reguli exegetice, și, desigur, expunere fidelă Scripturii, precedată de un studiu zdravăn. Cel puțin la astea mă aștept eu când apare după amvon vreun predicator din tagma respectivă. Proporțiile în care acestea se regăsesc sau lipsesc dintr-o expunere contribuie, cel puțin pentru mine, la întărirea, respectiv slăbirea acesteia.

Apropo, un sinonim bun pentru „slab” aici e „superficial”, anume lipsit de profunzime rațională, caracterizat de apelative patetice (sensul de dicționar, nu cel popular), populism confesional, și argumente subțiri.

Dat fiind faptul că eclesiologia e subiectul meu de interes principal în cercetarea teologică, m-a frapat să urmăresc recent una dintre cele mai confuze expuneri ale conceptului de „liturghie” creștină. Discursul a avut loc acum ceva vreme, în cadrul unei conferințe neo-reformate (etichetă lipită pe proprie răspundere). Deci nu vorbim de o predică în cadrul unui „serviciu divin”, ci de o conferință, de unde rigoarea intelectuală și fundamentul argumentativ solid sunt cu atât mai mult anticipate.

Ce vreau să subliniez în intervenția mea nu sunt punctele de opoziție dintre convingerea mea și convingerea predicatorului, ci felul în care conceptul de „liturghie”, așa cum e înțeles în concepția reformată clasică (dar nu numai), împreună cu principiul regulativ, eșuează să ofere o critică solidă și coerentă la adresa curentului de închinare contemporană.

Să fie clar (și cred că cei care mă urmăresc nu au niciun dubiu în privința asta): detest curentul praise & worship, maimuțăreala worshipului contemporan (termenul științific: uărșipăreala), circul la care aderă tot mai multe adunări locale, și orice ține de mișcarea hedonist-idolatră a ultimului secol evanghelicist: worship-bandurile, sterilul oficiu al așa-zișilor „lideri de închinare”, agenda consumeristă a concertelor duminicale, etc. Sigur, includ aici tot tacâmul de secularizare/iudaizare eclesiologică, pandemie ce transformă adunările locale din adunări de edificare duhovnicească și pregătire misiologică în adunături de auto-satisfacere carnală, superficial appeasement of the multitudes, panem et circenses (în transcriere contextuală: cafea și muzică).

În încredințarea mea (pe care o discut oricând cu mare drag), alternativa reformată nu rezolvă problema de la rădăcină, decât parțial. Sigur, asta e pentru altă dată, altă discuție, mult mai lungă decât încape aici. Dorința mea e să analizez un exemplu de abordare slabă a subiectului, anume predica la care fac referire (pentru cei interesați, las link-ul la finalul articolului).

Un alt lucru de clarificat: nu am nimic personal cu fratele. Îl stimez pentru intenția lui de a aborda un subiect îndeajuns de fierbinte încât să-și asigure oprobriul unei uriașe majorități a evanghelicilor din România. Dar simpla poziționare în opoziție nu garantează un fundament rațional solid, iar o expunere falacioasă aduce mai multă dizgrație poziției decât simpla tăcere.

O predică slabă nu înseamnă un predicator slab. Deci a nu se citi printre rânduri.

Iată cele trei puncte principale în care cred că expunerea în cauză cade zgomotos (primele două le abordez aici, iar pe a treia într-un articol separat, deoarece merită atenție deosebită):

1. Definirea eronată a conceptului de „liturghie” (fapt care pornește automat întreaga expunere cu o entorsă la gamba stângă)
2. Hermeneutica de paie a principiului regulativ (mai de grabă, hermeneutică cu sapa)
3. Iudaizarea Sabatului (probabil cel mai strigător la cer faliment al expunerii)

Poate observația care m-a urmărit pe întreg parcursul predicii a fost faptul că suportul biblic coerent a fost extrem de sporadic, și chiar mai sporadice au fost referințele care chiar aveau de-a face cu tema discutată. Majoritatea au fost din Vechiul Testament (ciudată proporție pentru teologhisirea cu privire la adunarea laolaltă – un concept nou-testamentar) și foarte puține texte din NT au fost abordate în vreo oarecare profunzime. Mai mult, discursul e plin de argumente care se bizuie mai mult pe logică asociativă decât pe instrucțiuni biblice clare, iar câteva aserțiuni majore sunt total private de suport scripturistic, fiind bazate în schimb pe documente confesionale ori critică culturală. Pe bune, s-a citat mai mult din 1689 Baptist Confession decât din Noul Testament. Poate am eu standarde prea înalte pentru o conferință a cărei ediții anterioare a purtat însuși titlul de „Sola Scriptura”.

1. Definirea eronată a conceptului de „liturghie”

Aici se reușește performanța de a falsifica (și acomoda) din start (cu siguranță neintenționat, dar dintr-un anacronism neglijent) termenul-cheie al predicii: liturghia. Ni se servește ideea că termenul provine din „litúrgia” (transcriere fonetică, probabil o referință la λειτουργία, dar accentul pus prost de către predicator mi-a stârnit inițial dubii), care se poate traduce prin „închinare, slujire, sau ritual”, derivând chipurile din λαός („oameni, popor”, și aici a pus accentul greșit) și ἔργον („faptă, lucrare”). Continuând explicația, ni se spune că termenul „face referire la modul organizat prin care poporul lui Dumnezeu slujește acestuia”; practic, se referă la nimic altceva decât la „slujba de închinare a bisericii”.

Problema aici e că nu acesta e sensul original al termenului (utilizat în limba și cultura grecească antică). E, sigur, sensul denaturat progresiv, așa cum a fost acesta dezvoltat și utilizat în cadrul evoluției dogmatice a bisericii instituționale de la Constantin încoace, dar nu e sensul original al termenului. Și aici nu e vorba de o dezbatere de lingvistică, e pur și simplu un fapt.

Ce înseamnă, de fapt, λειτουργία? Realitatea e că termenul nu avea nimic de-a face cu religia la începuturi. Era, dimpotrivă, o instituție publică, o treabă politică. O funcție socială. O obligație civică impusă cetățenilor înstăriți de către πόλις. Ai bani? Perfect. Ți se cere să echipezi o triremă pentru război, ori să sponsorizezi lămpașele pentru ceremonie. Adică, tradus direct: „muncă pentru popor”, sau „muncă în folosul poporului”: λειτός (de la λαός) și ἔργον. Deci nu „închinare”. Nu „serviciu divin”. Ci serviciu civic, muncă publică, efort canalizat în folosul altora.

În cultura religioasă a Iudeii antice, termenul era folosit, lăsându-i neschimbată definiția, pentru a descrie slujirea preoților de la Templu, care era, în același fel, o muncă pentru popor, în folosul poporului.

Așadar, primul sens al termenului în cultura grecească antică nu e „a te închina lui Dumnezeu”, ci „a-ți pune resursele în slujba cetății”. Iată ironia: fix sensul pe care predicatorul l-a omis, anume acela de slujire reciprocă, de responsabilitate comunitară, e sensul pe care Scriptura îl revendică și îl transfigurează în contextul adunării sfinților. Așadar, liturghia adunării laolaltă, în Noul Testament, nu e o succesiune de acte sacre în cadrul unui serviciu divin (adică fix paradigma sanctuarului vetero-testamentar). Nu, liturghia (în sensul său neo-testamentar și patristic timpuriu), e nimic altceva decât o expresie comunitară a harului, o participare concretă la viața și edificarea celuilalt. Practic, cum ar pune-o Augustin, „a-ți pune resursele în slujba cetății”, dar nu civitas terrena, ci Civitas Dei. E purtarea sarcinilor unii altora (Galateni 6:2), e împărtășirea pâinii, a timpului, a efortului, a finanțelor, a plânsului și a bucuriei.

Și da, această slujire reciprocă adusă oamenilor e, în final, adusă lui Dumnezeu, dar nu pentru că ar avea vreo ceva de-a face cu ideea de „program” săptămânal, ci pentru că, în cuvintele lui Hristos, „ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut” (Matei 25:40). E „muncă în folosul comunității” cristice, în folosul Împărăției lui Dumnezeu. E trupul meu adus ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. E adevărata slujbă duhovnicească, adevărata slujbă dumnezeiască (varianta slavonă a latinescului „serviciu divin”).

Așadar, adunarea laolaltă a sfinților este într-adevăr liturghie, sau parte din liturghia creștină, dar nu în accepțiunea tradițională a unui „serviciu divin” adus lui Dumnezeu la așa-zisa întâlnire cu El de la „biserică”, ci în accepțiunea slujirii Trupului lui Cristos prin edificare duhovnicească, anume însuși motivul pentru care ne adunăm laolaltă, cum zice Pavel:

„Ce este de făcut atunci, fraților? Când vă adunați laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învățătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.” (1 Corinteni 14:26)

Apropo de Pavel: în toate epistolele sale, doar în trei locuri pomenește conceptul de liturghie (sau verbul derivat din acesta, λειτουργέω), și în toate vorbește explicit despre slujirea unii-altora, în niciun caz despre vreo „adunare de închinare” sau „serviciu divin de închinare”, cum se flutură azi în mediile evanghelice:

Romani 15:25-27 – „Acum însă mă duc la Ierusalim, pentru a-i sluji pe sfinți. Căci cei din Macedonia și Ahaia au avut bunăvoința să facă o binefacere pentru săracii care sunt între sfinții din Ierusalim. Au avut într-adevăr bunăvoința să facă lucrul acesta, însă le sunt și datori, fiindcă, dacă celelalte națiuni au avut parte de binecuvântările spirituale ale acestora, și ele sunt datoare să-i slujească (λειτουργῆσαι, leitourgēsai) cu binecuvântări materiale.

2 Corinteni 9:7-12 – „Fiecare să dea așa cum a hotărât în inima lui: […] Căci slujirea voastră în această lucrare (λειτουργίας, leitourgias), nu numai că împlinește nevoile sfinților, ci și abundă în mulțumiri aduse lui Dumnezeu.”

Filipeni 2:17, 30 – „Și chiar dacă sunt turnat asemenea unei jertfe de băutură peste jertfa și slujba (λειτουργίᾳ, leitourgia) credinței voastre, eu mă bucur și îmi împărtășesc bucuria cu voi toți. […] Căci, de dragul lucrării lui Cristos, [Epafrodit] a fost aproape de moarte, riscându-și viața ca să completeze ceea ce lipsea slujbei (λειτουργίας, leitourgias) voastre pentru mine.”

Alte incidențe ale altor autori NT mai fac referire, cum am spus mai sus, la slujba preoțească de la Templu (tot o slujbă pentru popor, o slujbă-umbră expirată și adusă la împlinire de Cristos, Marele Preot), ceea ce întărește și mai mult faptul că în noul legământ, marcat de sfâșierea catapetesmei de sus până jos, și deci de anularea tagmei preoțești vetero-testamentare, noua „liturghie” capătă o nouă formă, în paradigma noului sanctuar și a noii jertfe duhovnicești.

Sigur, mișcarea de „închinare contemporană” calcă în picioare acest concept biblic al liturghiei. E tot ce nu înseamnă ideea de „one-anothering” a adunării locale timpurii. E individualism, nu comuniune (de aia se sting luminile, de aia contează latura experienței „personale” cu Dumnezeu în adunare). E consumerism, nu servitudine (de aia contează dacă-mi place sau nu, de aia discern în funcție de ceea ce simt în timpul programului – sau nu discern deloc).

Dar alternativa conceptului de „liturghie” reformată merge pe aceleași premise eronate ale fenomenului iudaizării eclesiologiei creștine (fenomen de care am vorbit anterior în mai multe rânduri): Dumnezeu se manifestă în mijlocul poporului adunat, poporul se întâlnește cu El la adunare, poporul îi aduce o „jertfă de bun miros” în cadrul acelei așa-zise întâlniri divine, jertfă care nu e nimic altceva decât această „închinare”. Principiul regulativ nu abordează această înțelegere nebiblică (o revenire la umbrele vechiului legământ), ci doar îi pune niște garduri (ceea ce, sigur, e de preferat în locul lăfăielii hedoniste din praise & worship movement, dar tot nu atacă problema de la rădăcină). Că tot vorbim de principiul regulativ, trecem și la punctul 2.

2. Hermeneutica de paie a principiului regulativ

Exemplul cu Cain și Abel e un exemplu strălucit de abuz hermeneutic pornit din intenții bune. Predicatorul încearcă să susțină principiul regulativ „al închinării” (ideea că în biserică avem voie să aducem „înaintea lui Dumnezeu” doar ceea ce El a poruncit expres”) din întâmplarea cu Cain și Abel. O intenție nobilă, sigur, dar execuția exegetică m-a șocat tare de tot.

Argumentul curge așa: Dumnezeu a primit jertfa lui Abel, dar nu pe a lui Cain. Concluzia? Dumnezeu se uită nu doar la inimă, ci și la formă. Cu alte cuvinte, lui Cain i-a respins jertfa pentru că… nu era în forma corectă. Deci nu făcea parte din checklistul liturgic al lui Dumnezeu: Abel practic știa „că este nevoie de preț de viață pentru el”. Serios?

Iată ce-i spune Dumnezeu lui Cain, după ce Cain se mâine pe faptul că Dumnezeu n-a privit cu plăcere spre jertfa lui:

Geneza 4:6-7 – „De ce te-ai mâniat și de ce ți s-a întristat fața? Dacă faci ce este bine, oare nu vei fi primit? Dar dacă nu faci ce este bine, păcatul pândește la ușă. Dorința lui este împotriva ta, dar tu să-l stăpânești.“

Pur și simplu mi-e greu să înțeleg cum a reușit predicatorul să scoată din acest pasaj faptul că jertfa lui Cain a fost refuzată datorită faptului că era din verdețuri, și nu din animal, când pasajul arată vădit că motivul respingerii jertfei e păcatul lui Cain.

Iar dacă asta nu e de-ajuns, autorul epistolei către Evrei (11:4, cel de-al doilea pasaj invocat în predică) alungă orice urmă de îndoială rămasă:

Evrei 11:4 – „Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui.”

Deci prin primirea jertfei lui de către Dumnezeu, Abel a căpătat mărturia că este neprihănit (motivul pentru care jertfa i-a fost primită), nu că a ales corect forma jertfei. Sigur, nu pledez aici pentru relativismul de formă, susțin și eu principiul regulativ (cu o uriașă nuanță, pe care o expun imediat), dar oricât de valid ar fi principiul, a ne strofoca să-l înghesuim în texte cu care n-are nimic de-a face e, cel puțin, rușinos.

Iată ce zice și Ioan în prima lui epistolă:

1 Ioan 3:11-12 – „Căci vestirea pe care ați auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alții; nu cum a fost Cain, care era de la cel rău și a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite.”

Ce mi se pare că adâncește și mai mult groapa hermeneutică e aluzia cum că Adam și Eva i-ar fi învățat pe prunci că „Dumnezeu a blestemat pământul și tot ce este pe el” și deci jertfa vegetală (fiind de pe pământ) pica testul (de parcă oaia nu tot de pe pământ era, și nu făcea parte tot din creația blestemată de Dumnezeu). Într-un act de malaxare exegetică, ni se spune că Abel a intuit (din gestul lui Dumnezeu de a-i îmbrăca pe părinți cu haine de piele) că Dumnezeu preferă jertfele de sânge. Carevasăzică, Abel a înțeles teologia substituției penale din actul Croitorului ceresc. I-o fi zis asta Chat GPT, care (am înțeles din introducere) e fan croitori.

Lucrurile nu sunt greu de înțeles: din simplul fapt că Dumnezeu a croit haine de piele pentru oameni e imposibil să deducem că Dumnezeu reglementează jertfele de sânge ca fiind singurele jertfe acceptabile pentru păcat. Da, teologic, concluzia poate fi cât se poate de corectă, dar textul ăsta trebuie pisat cu pisălogul în piuă ca să scoată o astfel de concluzie.

E greu de urmărit o astfel de logică fără să-ți pierzi răbdarea (sau credința în bunul simț exegetic).

Dar problema e mai adâncă. Principiul regulativ, deși nespus de valoros în formă pură, adică înțeles ca un mod de a proteja „închinarea” de inovații goale de conținut, e aplicat greșit (da, da, Calvin l-a aplicat greșit, deoarece și Calvin, cu toate bunele lui, s-a făcut vinovat de același tipar de iudaizare a adunării laolaltă a sfinților – e și el parte din tagma care, vorba vine, „n-a dus reforma până la capăt”; din păcate nici anabaptiștii n-au dus-o). Ideea că omul nu trebuie să aducă „înaintea lui Dumnezeu” decât ceea ce Dumnezeu a poruncit e nu numai rezonabilă, ci profund biblică. Problema nu e cu principiul, ci cu obiectul asupra căruia e aplicat.

Predicatorul (și eclesiologia reformată în general) îl aplică pe un teren fals, presupunând (laolaltă cu grosul eclesiologiei tradiționale) că ceea ce facem duminica în cadrul așa-numitei „slujbe divine” e într-adevăr ceea ce Scriptura definește ca „închinare”, pe de-o parte, și ceea ce Scriptura ne învață cu privire la adunarea laolaltă, pe de altă parte.

Dacă principiul regulativ este valabil (și este), întrebarea devine: unde anume îl aplicăm? Iar răspunsul biblic e: acolo unde se află adevărata închinare. Iar adevărata închinare nu e cu niciun chip „programul de duminică”, ci viața trăită în slujba Trupului lui Cristos. Sigur, adunarea laolaltă (și ceea ce facem acolo, sau ar trebui să facem, slujindu-i pe frații noștri) face parte din jertfa duhovnicească pe care o avem de adus ca părtași ai noului legământ, dar e așa datorită slujirii pe care o facem în folosul zidirii sufletești a adunării, și nu datorită vreunui „dar” pe care-l aducem „la altar”, „înaintea Domnului”, ca parte dintr-o înțelegere iudaizată a eclesiologiei creștine (adică, în paradigma sanctuarului vechiului legământ). 

A pretinde că Dumnezeu a lăsat un model strict de „serviciu divin” formal în cadrul adunării laolaltă, după tiparul serviciului divin de la sanctuarul Vechiului Testament, pe care noi trebuie să-l respectăm până la ultimele detalii, este o presupunere fără suport apostolic. Mai rău, este o întoarcere la umbrele bunurilor viitoare, la o stare de lucruri pe care venirea lui Cristos era menită să o înlocuiască.

Cum am văzut, λειτουργία Noului Testament nu e o listă de cântări, rugăciuni și predici defilate în fața unei audiențe, ci lucrarea de slujire a celorlalți.

Aici trebuie aplicat principiul regulativ. Aici trebuie să întrebăm: Ce a poruncit Dumnezeu să facem pentru aproapele nostru? Cum trebuie să ne cheltuim viețile, timpul, banii, darurile spirituale? Ce înseamnă „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” în mod practic și verificabil? Ce înseamnă să speli picioarele celuilalt, să porți povara lui, să nu cauți folosul tău?

Răspunsul se găsește în acea replică hiper-cunoscută din pilda Mântuitorului:

„Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut.”

Aceasta este închinarea.

Aici se manifestă liturghia.

Aici este altarul pe care se aduce jertfa plăcută lui Dumnezeu: o viață oferită pentru alții. O jertfă adusă în folosul celor mulți, după modelul jertfei lui Cristos. Cristos este, astfel, modelul liturgic suprem, iar jertfa Lui e Liturghia supremă, anume suprema „muncă în folosul comunității” (și ce mai folos!), lucrarea desăvârșită și suficientă în folosul omenirii, în folosul cetății, al Cetății lui Dumnezeu, a Bisericii.

=====

Link predică: https://youtu.be/3Fk7HWSZeOs