Alexandru Rotariu

„Dragostea […] se bucură de adevăr.” (1 Corinteni 13:6)

Când Pavel le scrie corintenilor despre dragoste, nu compune o lălăială gălăgioasă, sentimentală, asemenea multor producții contemporane pe aceeași temă. Apostolul, printre altele, formulează una dintre cele mai îndrăznețe ecuații teologice ale Noului Testament: „dragostea autentică” și adevărul nu doar că se tolerează reciproc, ci se bucură unul de celălalt. Dragostea se bucură „împreună cu” adevărul, în consens cu el.

E o mică sintagmă, ușor de trecut cu vederea, dar în final conține esența întregii vieți creștine. Sigur, apostolul nu invocă orice fel de dragoste. Nu vorbește despre romantismul de mucava al unei epoci care confundă tot mai asumat sentimentul cu virtutea. Nu compasiunea de paraclis care iartă totul și nu înțelege nimic. Pavel invocă dragostea care are curaj să privească realitatea în față și să se bucure de ea, chiar când realitatea deranjează, contrazice, ori dăunează confortului intelectual.

Adevărul e sărbătoarea dragostei.

Ce înseamnă să te bucuri de adevăr în lumea de azi? Pentru că, ne amintim, trăim într-o civilizație care a declarat război adevărului. Nu prin negarea lui explicită (așa ceva ar presupune prea mult curaj intelectual), ci prin subminarea conceptului însuși. „Adevărul tău, adevărul meu” e liturghia epocii. Dragostea paulină refuză un astfel de joc mârșav. Ea nu se mulțumește cu conveniențe, cu variante diplomatice ale realității care să nu incomodeze pe nimeni. Când apostolul spune că dragostea se bucură de adevăr, vorbește de o bucurie activă, participativă, de o sărbătorire a descoperirii.

Dragostea iluzorie construiește idoli. Dragostea creștină poartă chipul Mântuitorului și mireasma Mângâietorului, deoarce a fost turnată în inimile noastre prin El. Paradoxul e, din nou, că Dumnezeu ne iubește cunoscându-ne pe deplin. El nu ne iubește în pofida adevărului despre noi, ci tocmai fiindcă îl cunoaște integral. Dragostea divină nu e oarbă. E cea mai lucidă privire posibilă asupra realității.

Dintr-o astfel de perspectivă, orice minciună devine un act de ură, de violență împotriva dragostei. Nu doar pentru că falsifică realitatea, ci pentru că îi refuză celuilalt dreptul la adevăr. Când mint pe cineva pe care pretind că îl iubesc, îi spun, de fapt: „Nu te consider destul de puternic să poți suporta realitatea. Nu te respect suficient cât să-ți încredințez adevărul.”

Minciuna „iubitoare” e una dintre cele mai rafinate forme de dispreț.

Pavel înțelege că dragostea maturizează prin adevăr. Ea nu protejează copilărește, ci educă adulțește. Nu păzește vreo inocență artificială, ci construiește înțelepciunea dumnezeiască. Dragostea care se bucură de adevăr nu se teme că acesta va distruge relația, știe că numai pe adevăr se poate construi o relație demnă de acest nume. De numele dragostei.

Totuși, e necesar să nu concepem greșit bucuria de adevăr ca pe o obsesie a transparenței absolute. Pavel nu pledează pentru un exhibiționism al brutalității factuale. Adevărul biblic nu e informația crudă, ci revelația înțelepciunii dumnezeiești în istorie și în ființarea personală. Când Hristos ni se prezintă pe Sine ca Adevărul, nu se prezintă ca o enciclopedie ambulantă, ci ca revelația supremă a sensului existenței. Adevărul creștin este Personal, nu propozițional. Este întâlnirea cu Cineva, nu asimilarea a ceva.

O astfel de perspectivă invocă bucuria de adevăr ca pe o subordonare, nu ca pe o posesiune. Ne bucurăm nu pentru că deținem adevărul, ci pentru că suntem deținuți de el. Nu pentru că îl controlăm, ci pentru că ne lasă să îl slujim. Deosebirea e vădită: prima atitudine ne face fanatici, a doua ne smerește.

Testul real al dragostei care se bucură de adevăr vine când adevărul respectiv mă incomodează, mă contrazice, mă obligă să mă schimb. E ușor să accept adevărurile care îmi confirmă prejudecățile, îmi validează alegerile, îmi întăresc poziția actuală. E altceva să mă bucur de adevăruri care îmi cer să îmi reconsider traseul, poate chiar viața. Adunarea din Corint știa ceva despre o astfel de provocare. Pavel nu le scrie corintenilor scrisori diplomatice, ci adevăruri care deranjează (deci, în paradigma capitolului 13, veridice scrisori de dragoste): diviziuni, imoralitate tolerată, confuzie doctrinară. Și totuși le cere să se bucure de aceste adevăruri: nu în sadism spiritual, ci în nădejdea transformării.

Un alt exemplu paradigmatic rămâne Natanael. Când Filip îi spune că L-au găsit pe Mesia în Isus din Nazaret, Natanael îl repezește sceptic: „Din Nazaret poate să iasă ceva bun?”. Dar când Isus îl întâmpină cu cuvintele „Iată un israelit adevărat, în care nu este vicleșug!”, Natanael nu se simte lezat de vreo „intruziune” în sacra lui intimitate morală. Se bucură că a fost văzut. Și devine ucenic.

În final, Pavel ne conduce către o înțelegere mai profundă a legământului dintre dragoste și adevăr: dragostea se bucură de adevăr pentru că adevărul este cel care creează comuniunea autentică. Numai între cei care își spun adevărul poate exista intimitate reală. Restul sunt forme sofisticate de singurătate.

Când doi ajung să se cunoască cu adevărat (cu limitele, păcatele, temerile și speranțele lor) și continuă să se iubească, are loc un neîndoios miracol. Se naște o bucată din Împărăția cerurilor pe pământ. Pentru că în Împărăția cerurilor nu vor mai exista măști, roluri sociale, aparențe diplomatice. Vor fi doar persoane în fața persoanelor, și toate persoanele în fața Persoanei, într-o transparență care nu rănește, ci vindecă.

Aceasta e, în ultimă instanță, nădejdea creștină: că adevărul și dragostea nu se vor mai război unul cu celălalt, ci vor dansa împreună în armonia finală a creației restaurate. Că nu vom mai fi nevoiți să alegem între a fi iubiți și a fi cunoscuți cu adevărat. Că vom putea fi, în sfârșit, și iubiți pe deplin, și cunoscuți pe deplin, pentru că vom înțelege că cele două nu sunt incompatibile, ci una și aceeași realitate.

Până atunci, Pavel ne invită să ne punem în slujba Adevărului. Nu din fariseism, ci din bucuria celui care a descoperit că realitatea este mult, mult mai frumoasă decât iluziile, chiar și atunci când ne arde.

Pentru că, la urma urmei, numai adevărul ne slobozește. Și numai dragostea face ca această slobozenie să fie o sărbătoare, și nu o catastrofă.