Alexandru Rotariu

Îmi doresc ca mesajul de față să fie perceput ca ceea ce este, anume o succintă intervenție (replică, dacă vreți) la un text apărut recent pe rețelele de socializare, intitulat interogativ: „Este Biserica Romano-Catolică o Biserică adevărată?”

Sigur, în orice peisaj evanghelic, însăși ideea de „replică” la un mesaj cu un astfel de titlu ar fi privită cu imunitate, și foarte bine că e așa, mai ales într-o vreme în care bisericile (cu precădere cele evanghelice) își înlătură și chiar își răstignesc ideologic anticorpii. Orice mesaj, mai ales acelea care înfruntă apologii bine-intenționate, trebuie privit cu scepticism.

Dar nu orice apologie servește cu credincioșie obiectului apărat, chiar dacă voia apologetului, chiar însuși apologetul, prezintă o credincioșie de mare preț (cum, sunt sigur, e cazul apologetului pe care îl am aici în vedere). Apreciez și mă bucur de anticorpii încă vii. Totuși, uneori metoda poate aduce un mare deserviciu „taberei”. Și cred că aici asta s-a întâmplat. Critica adusă bisericii Romano-Catolice (RC) în apologia vizată de mine e o critică bine-intenționată, cu multă râvnă (sper) duhovnicească în spate, dar extrem de debilă. Debilitate pe care o măsor prin 1) lipsa de proprietate (defectuoasa utilizare) a termenilor, 2) inconsecvență (dublu standard în tratamentul critic) și 3) acuzații grave, dintre care unele simplii „oameni de paie” (strawmen) confuzi, iau altele acuzații vădit false.

Deși, clarific de la bun început, nu intenționez să „iau apărarea” papistașilor, eu însumi fiind un protestant asumat, cred că lipsa de consecvență și morală retorică nu aduce contextului protestant ori evanghelic vreun serviciu solid, chiar dacă, pe moment, „it feels good”. Știu că autorul nu a avut nicio secundă ca scop acest „feeling good”, dar sunt la fel de convins că uneori (în primul rând în dreptul meu) râvna apologetică, fără onestitate retorică voluntară (ori fără pricepere, dar o pun între paranteze, excluzând cu nădejde varianta asta în dreptul autorului), ne face să ne „punem singuri piedică”. În alte cuvinte, nu vin în apărarea Romano-Catolicismului ori a fostului și defunctului papă, ci în apărarea retoricii juste, consecvente și cu proprietatea termenilor.

„Este Biserica Romano-Catolică o Biserică adevărată?” – iată întrebarea din titlu, numită de către autor „întrebarea esențială” din spatele dezbaterilor despre papă și RC. Cred că, încă de la început, întrebarea e defectuoasă, dat fiind că are la bază o premisă instabilă în însuși fundamentul ei teologic: în dogma RC, există o singură Biserică adevărată, iar aceea e RC. În protestantism/evanghelicism, există tot o singură Biserică adevărată, iar aceea e comunitatea tuturor credincioșilor născuți din nou. Analizez întrebarea sub umbrela înțelegerii termenului „Biserică”, folosit de autor cu majusculă, ca o comunitate de credincioși, nu cea locală, dar nici cea universală (datorită articolului nehotărât), ci probabil cea „confesională” (sau instituțională), ca parte a Bisericii universale, Trupul lui Hristos. Cum altfel putem traduce această întrebare? Cred că forma ei e una ambiguă, pe care, cel puțin mie, mi-e greu să o încadrez în vreuna dintre înțelegerile confesionale vizate (romano-catolicism ori protestantism).

Ce înseamnă „o Biserică adevărată”? O comunitate de credincioși părtași ai Trupului lui Hristos? Cel mai probabil nu ăsta e înțelesul vizat de autor, deoarece atunci întrebarea s-ar putea pune în dreptul oricărei confesiuni protestante, și răspunsul ar fi tot NU, dacă „pe listele” acelei confesiuni s-ar găsi chiar și un singur individ „ne-născut-din-nou”. Atunci, ce înseamnă? O confesiune ale cărei învățături sunt conforme Adevărului? Probabil. Dar care învățături? Autorul pare să răspundă acestei întrebări prin ceea ce el numește „doctrine fundamentale”, anume doctrine care „definesc esența creștinismului biblic” („granițele credinței creștine”) și pe a căror existență o înțelegem prin ceea ce tot el numește „triajul teologic”.

Cred că întrebarea din titlu e, într-adevăr, „primitivă”, dar nu din punct de vedere fundamentalist, cum invocă autorul cu privire la potențialele critici, ci „fundamental-teologic”, dacă vreți, anume denotă, în cel mai bun caz, ambiguitate, iar în cel mai rău caz, inconsecvență.

Întrebarea autorului, „care sunt granițele credinței creștine?”, e într-adevăr o întrebare foarte bună. Dar preocuparea mea e felul în care autorul pare să răspundă acestei întrebări, anume prin invocarea acestor „doctrine fundamentale”. Cum probabil mulți dintre cititorii mei mai vechi știu, am avut deseori polemici asupra acestui concept, pe care îl consider invalid, dintr-un singur motiv: nimeni nu poate să ofere o listă exhaustivă a acestor „doctrine fundamentale”.

Cred că învățăturile teologice pot fi categorisite după importanță (principal, secundar)? Da. Cred în existența „ereziilor”? Da. Ceea ce mă intrigă, în schimb, e aruncarea în discuție a acestor „doctrine fundamentale” ca niște învățături care definesc granițele absolute ale credinței creștine. De ce? Pentru că dacă granițele credinței creștine sunt stabilite de câteva doctrine de a căror acceptare depinde calificarea unuia sau a altuia drept „creștin” ori „necreștin”, atunci aceste doctrine trebuie cunoscute. Toate. Pentru că a nu accepta chiar și una singură dintre ele, conform acestei retorici, mă califică drept „necreștin” – mă aruncă în afara gardului.

Așa că profit de ocazia asta să formulez, din nou, întrebarea: care sunt doctrinele fundamentale? Care e lista completă a acestor „doctrine fundamentale”, cum ajungem să le deosebim de doctrinele ne-fundamentale, și pe baza cărei autorități putem decide care e care? E o întrebare onestă, nu una retorică ori ironică. Care e metodologia acestui „triaj teologic”?

Atunci când invocăm un criteriu absolut în dreptul unei calificări, e necesar ca criteriul în cauză să aibă un contur deslușit. Dacă pe baza acestui criteriu ne însușim pretenția delimitării indivizilor drept creștini versus necreștini, ori drept Biserică adevărată versus neadevărată (o delimitare de o inestimabilă seriozitate și gravitate), nu ne putem prezenta în fața audienței cu o formă vagă, confuză, încețoșată, a acestui criteriu. Or în cazul criteriului „doctrinelor fundamentale” care definesc „granițele credinței creștine”, povestea stă fix așa. Ca să ne putem folosi de un astfel de criteriu, e imperios necesar să deținem lista exhaustivă a acestor așa-zise „doctrine fundamentale”. Din nou, există doctrine fundamentale? Categoric. Dar nu cred că există cu sensul de „fundamental” la care face referire autorul, anume cu sensul de delimitare a creștinilor de necreștini.

De ce? În primul rând pentru că a mărturisi asta înseamnă, ironic și paradoxal, a mărturisi chiar împotriva uneia dintre aceste „doctrine fundamentale” asumate în protestantism, anume doctrina justificării doar prin credință. În alte cuvinte, dacă creștin e cel născut din nou prin lucrarea suverană și eficientă a lui Dumnezeu în el, primind astfel darul credinței și împuternicirea pocăinței prin Duhul, orice altă condiție adăugată acestuia pentru a putea fi calificat drept creștin încalcă doctrina justificării doar prin credință. Iar condiția acceptării unui set de doctrine, nedefinit cu completitudine și, deci, neclar, e ce altceva decât o condiție în plus? Nu contează, deci, ce anume credem? Sigur că contează.

Dar dacă mărturisim că mântuirea vine prin credința (fides) în Hristos și nu prin fapte (incluzând ceea ce un mare reformat numea „faptele intelectului”), atunci redactarea unor checklist-uri doctrinare, împreună cu pretenția înțelegerii lor intelectuale (notitia) și a aprobării lor (assensus) devine problematică din mai multe motive, pe care nu este locul să le elaborez aici (probabil într-un articol viitor). Ceea ce vreau să subliniez, din nou, e ambiguitatea căreia o astfel de retorică îi cade victimă: un set de doctrine fundamentale care califică sau nu o biserică (comunitate locală sau globală) drept Biserică adevărată, în contextul în care acest set nu are o definiție concretă a conținutului său. O colecție de doctrine care, ea însăși fără granițe cunoscute, marchează granițele credinței.

„Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” (Ioan 13:35). Iată criteriul pus de Însuși Hristos. Sigur, asta nu ne dă frâu să delimităm credința creștină în jurul unui concept aparent abstract (dragostea) a cărui definiție revine la îndemâna imaginației fiecăruia (ori a vreunei imaginații colective). Hristos e Calea, nimeni nu vine la Tatăl decât prin El, iar El e trebuie cunoscut întâi pentru a putea fi re-cunoscut mai apoi, după cum e necesar să cunoaștem harta înainte de porni la drum. Miezul Evangheliei e însuși faptul că această Cale e în noi. Hristos în noi, nădejdea neprețuitei glorii: iată „Biserica adevărată”. Biserica adevărată e Biserica în care sălășluiește Hristos: nu o biserică ridicată de om, pe care Hristos o alege ca lăcaș, ci o Biserică ridicată de Hristos, devenită „Biserică” (Mireasă) prin însăși sălășluirea Mirelui ei într-însa: devine lăcaș prin locuire. O declară chiar teologia Reformei, nu? Sălășluirea vine (logic, nu neapărat cronologic) înaintea asentimentului, regenerarea înaintea înțelegerii, fides ante notitiam.

Fides ante assensum.

Deci „este Biserica Romano-Catolică o Biserică adevărată?” e o întrebare la fel de defectuoasă ca întrebarea „este Biserica Baptistă o Biserică adevărată?”. Nu așa funcționează, it doesn’t work like that (englezescul surprinde mai dulce nuanța). Vedem dar că, punând aceeași întrebare în dreptul oricăror altor confesiuni, logica internă a teologiei protestante cere ca răspunsul să fie același: nici da, nici nu, ci, vorba lui Werner: „altă întrebare”.

Dacă autorul are pretenția că afilierea lui confesională face parte din „Biserica adevărată”, după aceleași criterii, anume că afirmă acele „doctrine fundamentale”, solicit public autorului să ne enumere acele doctrine, împreună cu validarea acestora (ce anume le validează ca „fundamentale”, și dacă acest raționament de validare e aplicabil întregii creștinătăți).

Raționamentul în sine e unul contradictoriu: autorul afirmă că mărturisirea acestor „doctrine fundamentale” delimitează „Biserica adevărată” (deci a le nega te exclude din „Biserica adevărată”), după care afirmă: „Nu pun la îndoială faptul că există oameni mântuiți în Biserica Romano-Catolică”. Păi cum? Dacă sunt mântuiți, înseamnă că sunt (din) Biserica adevărată, nu? Și totuși aceștia (prin însăși apartenența lor la RC) „lovesc, distorsionează sau chiar neagă aceste doctrine esențiale”, ceea ce, tot după raționamentul autorului, i-ar exclude din Biserica adevărată. Iată ceea ce numeam mai devreme „defectul” întrebării și al raționamentului vizat.

Totuși, chiar dacă, să ne imaginăm, acest set de „doctrine fundamentale” s-ar clarifica, rămâne problema acuzațiilor îndoielnice, unele chiar false, ale autorului la adresa Romano-Catolicismului. Să clarific din nou, cred că corpusul dogmatic Romano-Catolic se face vinovat de multe erori, câteva dintre ele „ingurgitabile” (cum de asemenea găsesc și în protestantismul mainline, chiar în evanghelicism), iar câteva punând un „zid de despărțire” pe care personal nu îl pot cățăra. Atenție, spun acest lucru despre corpusul dogmatic RC, nu despre calificarea (sau necalificarea) RC ca „Biserică adevărată”.

Între aceste învățături prin care RC, în cuvintele autorului, „lovește, distorsionează sau chiar neagă aceste doctrine esențiale”, el enumeră:

a) lucrarea unică și completă a lui Cristos (trimite apoi la doctrina despre Cină și jertfa lui Cristos „repetată”, apoi la venerarea „idolatră” a Maicii Domnului), 

b) doctrina justificării doar prin credință (interesant că, după cum am spus mai devreme, însăși invocarea unui set de doctrine care definesc Biserica adevărată „lovește” în „justificarea doar prin credință”), și 

c) autoritatea supremă a Scripturii.

Există multe probleme în dogma Romano-Catolică. Cu riscul atragerii de hule, la fel există multe probleme în învățăturile penticostalismului. Dar de acolo și până la a afirma că există învățături care „neagă” doctrinele esențiale (oricare ar fi acelea), și deci descalifică Romano-Catolicismul de la a fi numit „Biserică adevărată” în context dogmatic, e o cale dubios de lungă. Categoric, dubioase sunt și unele dintre învățăturile RC, extrem de dubioase. „Nebiblice” chiar, deși că termenul ăsta nu are același înțeles pentru RC ca pentru evanghelici, știm de ce.

Iată ce afirmă „Catehismul Bisericii Catolice” la întrebarea 112. „Care este importanța misterului pascal al lui Isus?”:

„Misterul pascal al lui Isus care cuprinde pătimirea, moartea, învierea și glorificarea sa, este în centrul credinței creștine pentru că planul mântuitor al lui Dumnezeu s‑a împlinit o dată [lucrare unică, n.a.] pentru totdeauna [lucrare completă] prin moartea răscumpărătoare a Fiului său, Isus Cristos.”

Iată, chiar mai vădit de atât:

Întrebarea 422. „Ce este îndreptățirea?”

„Îndreptățirea este lucrarea prin excelență a iubirii lui Dumnezeu. Este acțiunea milostivă și gratuită a lui Dumnezeu, care șterge păcatele noastre și ne face drepți și sfinți în toată ființa noastră. Aceasta are loc prin harul Duhului Sfânt, care ne‑a fost meritat de pătimirea lui Cristos și ne este dăruit prin Botez. Îndreptățirea dă început la răspunsul liber al omului, adică la credința în Cristos și la colaborarea cu harul Duhului Sfânt.”

Un ultim citat pe subiectul unicității lui Hristos ca singura Cale spre mântuire:

Întrebarea 32. „În ce mod credința Bisericii este una singură?”

„Biserica, deși este formată din persoane diferite datorită limbii, culturii și riturilor, mărturisește cu voce unanimă credința unică primită de la unicul Domn și transmisă de unica tradiție apostolică. Mărturiseşte un singur Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – și arată o singură cale de mântuire.”

În continuare, cu siguranță pe marginea doctrinei RC cu privire la Euharistie s-au spus și se vor mai spune multe în protestantism. Nu am aici loc să dezbat asta, există numeroase resurse. Ce vreau să subliniez e ceea ce retorica de bază numește „strawman”, o eroare de logică abuzată în mai toate polemicile teologice, voluntar sau involuntar. Pentru necunoscători, în foarte puține și sărace cuvinte, strawman (omul de paie) e o eroare logică în care cineva distorsionează argumentul oponentului său, făcându-l să pară mai slab sau mai exagerat decât este în realitate, cu scopul, sigur, de a-l ataca mai ușor. Revenind în acest context la Euharistie: nu agreez cu însăși substanța acestei doctrine, anume ceea ce romano-catolicii înțeleg prin Euharistie: scop și metodă.

Dar.

A afirma că, prin Euharistie, RC înțelege „jertfa lui Hristos repetată”, e, simplu spus, fals. E un strawman „cât casa”. Pe orice romano-catolic vom întreba (cu un pic de carte la purtător, desigur), acesta va nega fără ezitare faptul că jertfa lui Hristos e „repetată” în Euharistie, anume că Hristos e jertfit din nou și din nou în cadrul ritualului euharistic. Da, formulările catehismelor RC sunt uneori ambigue și lasă mult prea mult loc de interpretare, iar multe dintre ele pot fi înțelese doar cu un uriaș efort de raționare filosofică. Ăsta e și cazul doctrinei cu privire la Euharistie. Dar iată formularea catehetică:

Întrebarea 280. „În ce sens Euharistia este memorialul jertfei lui Cristos?”

„Euharistia este memorial în sensul că face prezentă și actuală jertfa pe care Cristos a oferit‑o Tatălui, o dată pentru totdeauna, pe cruce, în favoarea omenirii. Caracterul de jertfă al Euharistiei se manifestă în înseși cuvintele consacrării: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi” și „Acest potir este noua alianță în sângele meu, vărsat pentru voi” (Lc 22,19‑20). Jertfa crucii și jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă. Sunt identici victima și cel care oferă, este diferit doar modul de a se oferi: în mod sângeros pe cruce, în mod nesângeros în Euharistie.”

Observăm ușor giumbușlucul filosofic, deși necesită un pic de rumegare. Totuși, ce putem deduce fără dubii sunt două aspecte: 1) dogma RC nu afirmă nicăieri că Hristos e jertfit din nou în Euharistie. RC e foarte clar în afirmarea sa a unicității jertfei „o dată pentru totdeauna” a lui Hristos pe cruce. 2) Euharistia e înțeleasă ca un fel de reactualizare a aceluiași sacrificiu: jertfa „o dată pentru totdeauna” e făcută prezentă și actuală. Sigur, nu vorbim aici despre dogma transsubstanțierii (pe care o consider și eu profund eronată), ci despre corectitudinea acuzațiilor.

Același tratament trebuie aplicat și în cazul acuzației cu privire la „venerarea idolatră a Maicii Domnului”. Cunoaștem deosebirea esențială făcută de RC între cultul de „adorație” și cel de „venerație”. Cel puțin la nivel dogmatic, Maicii Domnului nu i se aduce „închinarea” care trebuie adusă exclusiv lui Dumnezeu, iar dacă cineva ar face-o, orice romano-catolic cu toate țiglele pe casă ar condamna acest fapt ca idolatrie.

Din nou, avem de-a face cu acuze grave, neargumentate și instabile atunci când sunt puse în aceeași balanță cu ceea ce dogma RC afirmă de fapt.

În încheiere.

Cred că dogma RC se face vinovată de o deformare a învățăturilor Scripturii? Categoric. Totuși, cred că atunci când avem pretenția să punem sub reflector o astfel de vină, avem și datoria de a o identifica și prezenta în mod just, cu onestitate, consecvență și responsabilitate.

„Spunem noi, protestanții, că Biserica Catolică este un spațiu creștin valid?”, întreabă autorul. Mă leg de ideea de „spațiu creștin valid”: cum înțeleg protestanții ideea de spațiu creștin valid? Care este acest spațiu? Ce îl definește? Cum tratăm confesiunile protestante prin prisma acestui spațiu? Dacă luăm protestantismul ca întreg, pică (pentru că autorul ar „reboteza” și un luteran ori un prezbiterian). Dacă luăm confesiunile pe rând, ce le definește? Doctrina? Practica? Categoric, printre romano-catolicii „de la țară”, sunt mulți care n-au nici capacitatea, nici interesul să înțeleagă fundamentul filosofic al dogmelor amintite mai sus. Prin faptele lor, se prea poate (și chiar se întâmplă) să se facă vinovați de idolatrie ori de negarea Evangheliei. Dar atunci vom fi obligați să aplicăm același tratament critic și evanghelicilor „de la țară”. Amintesc numai practicile cvasi-păgâne din „plebea” penticostală: mersul la proroc ca la vrăjitor, apucăturile animalice, tratamentul condamnabil al Scripturii (apropo de „autoritatea supremă”) etc. Cu consecvență, dacă după aceste realități descalificăm RC din grajdul „Bisericii adevărate”, atunci trebuie să descalificăm și penticostalismul, ceea ce mă îndoiesc că autorul ar afirma la fel de încrezător.

„Sunt catolicii frații și surorile noastre în Hristos?” – o altă întrebare defectuoasă. Aplic același tratament (în contextul evanghelic baptist al autorului): sunt penticostalii frații și surorile noastre în Hristos? După ce criterii răspundem? Dacă după nașterea din nou (și ăsta e singurul criteriu valid în accepțiunea evanghelică), formulăm „sunt penticostalii născuți din nou frații noștri?”. Dar atunci răspunsul trebuie să fie DA și în cadrul RC. Dacă formulăm cu privire la întreaga confesiune, întrebarea e pusă prost, deoarece atunci trebuie să răspundem NU și în dreptul baptiștilor. În cele din urmă, așa se deosebește fraternitatea hristică? La nivel confesional? Pe mine, cel puțin, toate aceste întrebări, puse în această formă dubioasă, mă pun pe gânduri.

„Nu putem ocoli aceste întrebări fără să fim inconsecvenți.” Interesant e faptul că aceste întrebări denotă ele însele inconsecvență în abordarea lor, și chiar în răspunsul autorului la ele, deci putem reformula: nu putem pune aceste întrebări fără să fim inconsecvenți.

Cu siguranță, Francis a făcut (și a spus) multe greșeli, printre care cele menționate de autor. Cu siguranță RC în sine se face vinovat de multe greșeli, și nu aș recomanda nimănui RC ca o pășune mănoasă pentru o viață deplină de ucenic al lui Hristos.

Autorul invocă ceea ce el numește „malpraxis pastoral” în neglijarea deformării Evangheliei. Eu întreb: nu e tot malpraxis pastoral și a deforma imaginea unei confesiuni, ori a nu îți trata propria confesiune după aceleași standarde după care tratezi confesiunile cărora te opui?

Închei tot cu un citat din textul autorului, pe care îmi provoc cititorii (și chiar cu speranța că autorul pe care mi-am permis să-l critic se află printre aceștia) să îl citească, în contextul criticii mele, cu privire la însuși mesajul autorului: „fiecare mesaj pe care-l transmitem va șlefui turma noastră.”

Oare a transmite turmei un mesaj fundamentat în principii teologice ambigue (invocarea unui set necunoscut în întregime de „doctrine fundamentale”, calificarea Bisericii adevărate pe baza acestora etc.) și acuzații (cel puțin) îndoielnice, va șlefui turma în acord cu buna plăcere a voii lui Dumnezeu?