Alexandru Rotariu

Se poartă azi cu fast noțiunea mistică a intrării. Intrarea în diverse stări ori dispoziții „sufletești”: intrarea în închinare (o eroare iudaizatoare), intrarea în prezența lui Dumnezeu (o altă elucubrație anacronică, pseudo-metafizică, disprețuitoare a Noului Legământ și deci a lui Hristos Însuși), și, mai ales zilele astea, intrarea în atmosfere circumstanțiale, dintre care cap de afiș avem „atmosfera sărbătorilor de iarnă”. Atmosfera Crăciunului.

Propun azi, în apropierea măreței zile în care multe biserici evanghelice își vor desfășura programele de Crăciun, ticluite cu îndoite strădanii, online marketing grolosan și nșpe ture de repetiții, propun azi deci atmosfera Întrupării: o atmosferă a deșertării de sine și a dăruirii sacrificiale; o atmosferă a lui Hristos înomenit (arhetip al chenozei). Căci cum altcumva dorim să răzbim a ne „concentra mai bine” pe însemnătatea sărbătorii, decât prin a ne identifica cu Sărbătoritul? Cum altcumva ne dorim să intrăm în atmosfera sărbătorii, decât prin a frecventa intrarea Lui în „atmosfera” înomenirii? Și care alta e această atmosferă a înomenirii, a slăvitei întrupări a Dumnezeului-Om, decât golirea de Sine a Fiului lui Dumnezeu (smerenia) și slujirea fraților Săi în ascultare „până la moarte” (jertfa)? Dar smerenia de sine și jertfirea pentru alții nu prea sună bine de Crăciun.

Suntem prea obișnuiți cu deja clișeicul îndemn la a căuta să celebrăm „adevărata semnificație” a Crăciunului, că tot poporul o arde pe Moș Crăciun, mâncare, cadouri, brazi, globuri și alte cele; acești păgâni abjecți care, cum bine zice fratele, „în bucuria lor uită de Mântuitor”. Dacă nu vrei să te numeri și tu printre acești neobrăzați care-și aruncă blănurile peste bebelușul Isus la propria-i aniversare, o duzină de biserici evanghelice ți-au pregătit soluția: „Vino și tu să celebrăm împreună adevărata semnificație a Crăciunului.” Vino… unde? Păi cum unde, la evenimentul/programul/concertul de Crăciun organizat de XYZ.

Așadar iată, din nou, în toată splendoarea sa: Programul. Singurul sacrament evanghelic, atât purtător de har dumnezeiesc întru participanți (spectatori), cât și purtător de participanți (spectatori) întru harul prezenței manifeste a lui Dumnezeu. Sigur că niciuna dintre cele două ipostaze nu cunoaște vreo validare scripturistică, și sigur că nici concepția nu-i caracteristică exclusiv Crăciunului: suntem saturați săptămânal de sacramentul Programului evanghelic, taină polimorfă la îndemână pentru orice situație, în coloratele ei măști: serviciul divin de închinare, evenimentul anual, seara de colinde, special worship night, și câte și mai câte. Dar magia Programelor strălucește cu atât mai tare în sfânta zi de Crăciun.

„Poate că și tu ai prea multe lucruri pe cap în perioada aceasta care-ți distrag atenția de la sărbătoarea care ne stă înainte. Dar noi am pregătit deja soluția: vom avea nenumărate întâlniri pentru toate categoriile de vârstă, la care vei avea posibilitatea să participi.”

Iar nădejdea arzândă din inimile organizatorilor, pardon, administratorilor acestei taine purtătoare de har este nicicare alta decât soluționarea idolatriei Crăciunului și a uitării de Mântuitor. „Știm că lumea te îndeamnă să-ți concentrezi atenția asupra treburilor… lumești… ale Crăciunului, dar noi avem soluția…”

Și iată-l pe Ion (agent programobiliar) întâlnindu-se cu Marcel (client) și discutând la două clementine despre ce urmează săptămâna viitoare:

Ion: Marcele, tu simți spiritul Crăciunului?

Marcel: Simt, Ioane, simt. Așa puțin. Că-s împodobite molurile de Crăciun, că iacă o ardem (caloric) pe clementine… da’ cam atât, mai mult nu prea. Măcar de-ar fi nins.

Ion: Hmm, așa-i.

Marcel: Da’ auzi Ioane, în perioada asta aglomerată cu tot consumerismu ăsta mainstream, ce pot să fac eu ca să mă „concentrez mai mult pe adevărata însemnătate a Crăciunului”?

Ion (cu jovialitatea agentului căruia i s-a ridicat mingea comercială la fileu): PROGRAME, Marcele, PROGRAME! Biserica XYZ a pregătit programe pentru toate categoriile de vârstă, stare civilă sau statut economic; (și nucleara teologică) programe care te vor ajuta să intri în atmosfera Crăciunului.

Observăm dar programele astea de Crăciun înțelese de o puzderie de evanghelici contemporani ca fiind ajutorul, soluția: formula prin care tu, uitător de Mântuitor, să te refocusezi pe „adevărata însemnătate”, să devii simțitor al spiritului Crăciunului, intrător în atmosfera ADEVĂRATĂ a Crăciunului. Și care-i, totuși, atmosfera aia? Păi… programul, dom’le. Nu?

Necazul cu concepția asta e unul cât se poate de simplu: soluția programelor nu rezolvă problema uitării de Mântuitor. Din contră, incubează aceeași uitare infamă de Hristos, dar o îmbracă în cojocul religiei. De ce? Deoarece, cum ziceam mai sus, nu pot „intra în atmosfera sărbătorii” fără să mă identific cu obiectul acesteia, cu ceea ce sărbătoresc. Și cum mă identific cu acest Obiect (în sens sintactic), cu acest Dumnezeu înomenit întru salvarea tuturor? Partizanii sacramentului programelor vor răspunde: organizând un show mistico-religios cu piese trending despre Întrupare, un discurs homiletic bine-pregătit, o agapă cinstită și… clementine! Toate astea le înghesuim într-un afiș (sau, mai nou, un reel), și iată chemarea la „intrarea în atmosfera Crăciunului”.

Nu. Ci identificarea cu Dumnezeul întrupat se face trăind mesajul Întrupării, anume mesajul chenozei și al abnegației, al umilinței și al jertfei. A crede naiv că soluția la uitarea masivă de Dumnezeu e un program bine-ticluit și parfumat înseamnă a crede că soluția la idolatria profundă a neamului e un alt idol, de data asta unul feștit în culori îngerești; a crede că soluția pentru „consumerismul mainstream” invocat de Marcel e un alt tip de consumerism, de data asta unul pe acorduri worship: iată profunda uitare de Hristos, mult mai vicleană decât cea dintâi, pentru că cea de acum e o uitare de Hristos cu Hristos (sau, mai degrabă, cu numele lui Hristos) pe buze.

De ce o uitare? Pentru că nu ai cum să „simți” spiritul (Duhul) lui Hristos fără să-L trăiești pe Hristos.

Nu ai cum să „intri” în atmosfera Întrupării lui Hristos fără să trăiești mesajul Întrupării, anume uitarea de sine și servirea aproapelui. Hristos s-a întrupat dezbrăcându-se de Sine, luând chip de rob și fiind ascultător până la moarte, din dragoste pentru preaiubiții Săi. A sărbători această paradigmă fără a-i urma doctrina înseamnă a defila în ipocrizie.

Mai mult, pe lângă îmbrăcarea consumerismului/divertismentului religios în cojocul „serviciului divin”, avem și îmbrăcarea hanging-out-ului recreativ cu prietenii de breaslă (frații & surorile) în cojocul „misiunii/slujirii”. Cum anume? Păi, facem un country-break la o bisericuță de țară cu band-ul/fanfara și o numim „mers în misiune”. Sau (probabil cel mai tragic dintre toate) facem o gașcă, mergem cu colindul pe la casele pocăiților noștri până la 4 dimineața (de unde ne și îmbuibăm cu cârnați și prăjituri), și o numim „ducerea veștii bune”.

Așadar, iată atmosfera Crăciunului propus de evanghelicismul mainstream: câteva programe speciale unde ascultăm muzică bună și socializăm cu ai noștri, una sau două ieșiri în granițele zonei-de-confort evanghelic la colindat și îmbuibat, și apoi întors acasă la căldurică, cu bradul făcut, mâncare caldă pe masă și Michael Bublé pe fundal. Sunt greșite toate astea? Păi, nu. Dar a le numi slujire și misiune, și a declara cu patos că ele constituie atmosfera sărbătorii întrupării hristice, e cel puțin o tragedie lugubră, și cel mult o disprețuire fățișă a lui Hristos.

Cum ar fi ca în seara de Crăciun bisericile locale să se organizeze și să iasă masiv la ducerea veștii bune, dar nu la pocăiți, ca de-obicei, ci acolo unde chiar e nevoie de ea: la bolnavii din spitale, la pușcăriași, la oamenii străzii, la orfani, la văduve, la prostituate etc.? Cum ar fi ca de Crăciun, credincioșii să postească în ascuns și să-i hrănească pe cei flămânzi și să-i îmbrace pe cei goi? Dacă toate astea sună ca și cum ar strica atmosfera Crăciunului cu care ne-am deprins subtil, înseamnă că trăim orice altă atmosferă, dar nu pe cea a Întrupării lui Hristos, deoarece habar nu avem ce a însemnat pentru Hristos Întruparea.

Hristos s-a întrupat întru renunțare, noi sărbătorim întru belșug. Hristos s-a întrupat întru dăruire, noi sărbătorim întru căpătare. Hristos s-a întrupat întru jertfă, noi sărbătorim întru propria bunăstare.

Să revenim două secunde la Ion și Marcel.

Marcel: Zici tu ce zici acolo Ioane, dar din păcate nu pot să ajung la programele voastre… sunt din Cluj.

Ion: (cu aceeași jovialitate) Nicio problemă Marcele, vestea bună e că în perioada următoare ai ocazia să slujești în biserica ta locală. Nu trebuie să îți legi inima de biserica XYZ, chiar dacă ești fan. Slujește acolo unde te-a pus Dumnezeu.

Ar fi fost frumos să fie adevărat, nu? Ar fi fost frumos să-i fi răspuns Ion așa. Ăsta era răspunsul corect, cu bun simț scripturistico-ecleziologic. De fapt, Ion nu i-a răspuns așa. Iată cum i-a răspuns Ion:

Ion: Nicio problemă Marcele, vestea bună e că în perioada următoare vom lansa cel puțin trei colinde pe YouTube, pentru că ne-am gândit la toată lumea!

Deci iată, așadar, vestea bună pentru cei de departe, fratres seiuncti (frații înstrăinați), care n-au acces la harul bisericii locale XYZ. Când te așteptai ca aceștia să fie îndemnați la a sluji în biserica lor locală, la a se implica acolo unde i-a așezat bunul Dumnezeu, acestora li se inoculează cu un narcisism ecleziologic formidabil: „nu-i bai, că ne-am gândit și la voi, ăștia care nu aveți acces fizic la noi, cei mai top dintre cei mai top. Revărsăm din harul nostru și peste voi. Vă atingem online, prin gama noastră de branded products, ca până acum.

Nu prea mai avem multe de zis despre narcisismul ecleziologic atât de vădit zilele astea. Revenind la atmosfera întrupării, câteva ultime rânduri.

Sunt greșite programele? Sunt greșite serile de colinde, concertele de Crăciun, evenimentele speciale? Nu. Ce e greșit e să credem că acestea ar fi soluții pentru maladia consumerismului idolatru ce infectează an de an întregi congregații. Greșit e să credem că a avea parte de un „timp fain” cu precenii în delegații ecleziologice ori în pelerinaje pe la pocăiți, în timp ce sute de nevoiași se chinuie de foame, sete, tremură de frig, și, mai ales, mor duhovnicește din lipsă de Dumnezeu, greșit e a crede că ceea ce fac majoritatea bisericilor de sărbători se numește în vreun fel sau altul slujire.

„Bine măi, da’ nu-s toți chemați să hrănească boschetarii de prin canale.” Ok. Dar sunt curios, dacă tot o ardem pe „chemări”, cum de imensa majoritate e chemată pe la „worship” band-uri, echipe media, coruri, fanfare, poezii, audio-video, instrumente etc. (de departe cele mai frecventate „slujbe” evanghelice). Sunt curios cum de sunt atât de puțini „chemați” la munca grea, în contextul în care Hristos și-a avertizat în repetate rânduri ucenicii de anevoința jugului slujirii creștine. Desigur că asta se aplică tot mereu, nu doar de Crăciun; dar Crăciunul ăsta, cu atmosfera lui învârtită în sus și-n jos prin toate colțurile Instagramului, e ocazia inestimabil de grăitoare să ne întoarcem privirile spre aceste principia fundamentalia, să ni le asumăm și să ne căim.

Bucuria Crăciunului nu ne e interzisă. Dimpotrivă, bucuria ne e indispensabilă în fața veștii atât de mărețe a salvării prin Dumnezeul întrupat. Dar nu ne putem permite să încurcăm bucuria uceniciei creștine (ființând chiar și sub cele mai anevoioase juguri ale jertfei) cu veselia petrecerilor noastre.

Divertismentul religios și activitățile social-recreative nu sunt locul în care vom simți atmosfera Întrupării în zilele ce ne stau înainte. Deșertarea de sine și jertfa slujirii celor în nevoie: iată intrarea, umăr la umăr cu fratele nostru Hristos, în atmosfera marii Întrupări.

În atmosfera Lui.