Alexandru Rotariu

O re-redactare a discursului Iuliei Cociuba de la „Mihai Viteazul”, Ineu, plus câteva comentarii:

Mă numesc Cociuba Iulia și, deși unii nu m-ați vrut aici, diferența fiind de doar trei sutimi, iată-mă! Astăzi vreau să împărtășesc cu dumneavoastră o perspectivă diferită asupra anilor de liceu. Poate că nu e discursul clasic de mulțumire și celebrare, dar este unul sincer și reflectă în mod real experiențele mele.

Am petrecut ani de zile învățând pentru note și validare academică și am realizat abia acum cât timp am pierdut. Am dobândit cunoștințe, nu și valori, pentru că asta înseamnă, din păcate, școala. În loc să fie un loc al învățării și dezvoltării, școala a devenit o sursă de frustrare și dezamăgire pentru mulți dintre noi. Ne-am simțit deseori în imposibilitatea de a ne exprima punctul de vedere, de a gândi diferit sau de a fi autentici.

Ce m-a învățat școala? Să mă conformez, să mint, să-mi șterg cu buretele personalitatea și să mă ascund în spatele unor standarde absurde.

Școala a devenit un loc unde performanțele noastre sunt atribuite meritelor instituției și profesorilor, iar eșecurile ne sunt puse în cârcă.

Am avut parte de un sistem care ne-a învățat mai degrabă cum e să fim superficiali și ipocriți, decât să ne dezvoltăm etic și moral. Astăzi, în fața dumneavoastră, îmi reafirm dorința de a fi autentică și de a lupta pentru valorile în care cred.

Știu că acest discurs deranjează, dar sper să fie și un pas spre conștientizarea unor probleme care au fost băgate sub preș atâta timp.

În încheiere, vreau să transmit un mesaj clar: școala ar trebui să fie un sprijin, nu un obstacol. Nu voi mulțumi sistemului care m-a dezamăgit, însă vreau să-i celebrez pe acei dascăli care au dat o bucățică din ei de fiecare dată când s-au așezat la catedră și care au fost mereu acolo pentru noi.

Cu bune și cu rele, liceul ne-a unit pentru că aveam un scop comun: să absolvim. Și uite că am făcut-o! Mult succes! Mulțumesc!

– Iulia Cociuba, șefă de promoție, Colegiul „Mihai Viteazul”, Ineu, Arad

Mi-am permis să revizuiesc succint discursul Iuliei, după ce am citit cu tristețe câteva comentarii pseudo-intelectualiste la adresa ei. Cei care m-au mai citit nu se vor mira de asentimentul meu, am fost și rămân un zelos anti-școală, și nu doar pentru că am absolvit liceul în sistem homeschooling, ci pentru (că co)ntinui să mă conving pe zi ce trece de toată mizeria băgată pe gât de sistemul de școlarizare publică obligatorie. Nu-i locul aici să pornesc vreo polemică, așa că n-am de gând să mă zbat în comentarii.

Revin la tristețe.

Un anume Radu Iliescu scrie despre Iulia, pe Facebook, următoarele:

Școala nu este un produs care să poată fi evaluat în timpul sau imediat după consum. Trebuie o perioadă de decantare de minim 10-20 de ani, răstimp în care vezi câte parale au făcut oferta școlii și modul în care te-ai raportat tu la ea. Am făcut un liceu de matematică-fizică, 5 ore de mate și 4 de fizică în programa săptămânală. Acasă trebuia să studiez 2 ceasuri de mate și încă 2 de fizică pentru faimoasa medie 5. Dacă voiam mai mult (și voiam), trebuia mai mult. Am urât bastilia aia din toată fibra mea, în special în primii doi ani. Apoi am constatat că a fost șansa vieții mele, tot ce am înțeles și clădit mai apoi a pornit de la temelia aceea.

Aud că un copiluț a avut un discurs anti-școală la terminarea școlii. Nu sunt impresionat. Aștept opinia formulată la întâlnirea de 10 ani.

– Radu Iliescu, cineva de pe Facebook

Nu știu de alții, dar mie de când sunt prunc mi s-a tot zis că pot alege să învăț în două feluri: fie ascult ce zice mama și nu țâp cu palma pe sobă, fie mă ard la palmă. Ce face domnul Radu Iliescu aici e să pledeze pentru arsul palmei. Am tot crezut că treaba aia cu „cine nu cunoaște istoria riscă să o repete” e un clișeu, cum e și „graba strică treaba”: le știu toți, e de prisos să le tot trâmbițăm. Iată că nu e. Întreaga retorică a domnului Iliescu aici se rezumă la (a se citi în ton de Vadim Tudor): „taci, fă copiluțule, nu ne impresionezi cu evaluarea asta a ta anti-sistem, așteaptă două decenii și formulează-ți apoi opinia.” Interesant e că opinia asta a Iuliei cam pare trasă la matriță după concluziile multor scriitori anti-sistem, dintre care cel mai explicit cap de afiș e Gatto. Și copiluțul ăsta care a reușit cumva să calce cu călcâiul pe toate râmele ideologice din sânul școlarizării publice – și a făcut-o cât se poate de decent și politicos, mult mai politicos decât o merită sistemul public – e acum călcat la rândul lui în picioare de niște pseudo-intelectuali îndrăgostiți de școală. Cam dubaș.

Revenind la Iulia: jos pălăria, bastonu la inimă, plecăciune la 90°, toate cele. În cuvintele lui Palladi, tot de pe Facebook: „speranța că luciditatea n-a murit, dar și că, oarecum surprinzător, ea bântuie sănătos tânăra generație; cea pe care, nu puțini, o huliți. Stați liniștiți. Au tot ceea ce le trebuie.”

Iulia Cociuba, mesajul tău s-a întâlnit cu mult prea multe urechi surde. Cum era și de așteptat, de altfel. Ah, nu, nu-i vorba aici de anarhie, conspirații, „jos sistemu”, ș-alte d-alea. E vorba de o minimă luciditate, acompaniată de un dram hotărât de curaj de a spune lucrurilor pe nume, la mama lor acasă.

O penultimă citare din domnul profesor de istorie Marcel Bartic:

Mă îndoiesc că e cineva cu capul pe umeri care să nege aceste adevăruri. Ce-a primit în schimb? O ploaie de înjurături. Comentarii agresive, jignitoare, până dincolo de limita suportabilului. Acuzații că nu învață (deși a vorbit în calitate de șefă de promoție). Că a învățat pe banii statului, ca și cum statul ăla ar avea bani din alt sistem solar nu tot de la noi, plătitorii de taxe și impozite. Că denigrează învățământul românesc. Plus multe altele, imposibil de reprodus. E greu de dus un asemenea val de hate. Irațional. Sălbatic. Brutal. Mai ales pentru o tânără care n-a făcut altceva decât să-și expună, elegant și civilizat, un punct de vedere. Soluția nu e să te războiești cu hoardele astea de zombie decerebrați. Timp pierdut inutil. Ne putem însă manifesta solidaritatea cu această tânără. Îi putem recunoaște si aprecia curajul pe care l-a avut și să-i spunem că are dreptate.

– Marcel Bartic, profesor de istorie, una dintre puținele urechi nesurde

Și o ultimă citare din Gatto:

Nu cred că vom scăpa de școli prea curând, cu siguranță nu în timpul vieții mele, dar dacă vrem să schimbăm ceea ce devine rapid un dezastru al ignoranței, trebuie să ne dăm seama că instituția «școlește» foarte bine, dar nu «educă»; treaba asta e inerentă designului ei. Nu e nici vina profesorilor incompetenți, nici a banilor prea prost cheltuiți. E pur și simplu imposibil ca educația și școlarizarea să fie același lucru.

– John Taylor Gatto, autorul giuvaierelor „Dumbing Us Down” și „Weapons of Mass Destruction” (ambele disponibile spre împrumut pentru copiluții anti-sistem din perimetrul Oradiei)

O duminică strălucită tuturor copiluților.