Alexandru Rotariu

După cum am menționat în articolul anterior (Păcatul respectabil al cerșetoriei de atenție), în care am încercat să pun reflectorul pe viciul dependenței de validare socială, și ca să folosesc o vorbă de peste baltă, am zgâriat un pic suprafața unor aspecte precum narcisismul și adulterul emoțional de pe rețelele sociale, îmi propun ca în acest articol să pun pe masă un alt viciu care, precum adulterul emoțional comis de o bună parte a fetelor și femeilor astăzi, reprezintă o maladie care, de data aceasta pângărește și devastează o bună parte din băieții și bărbații atât din zonele laice, cât și din biserici.

O nuanță scurtă pe care aș vrea să o repet la început, pe care am făcut-o și în articolul anterior: e de reținut faptul că natura acestor lucruri nu trebuie privită sub lentila unei dicotomii în funcție de sexe, un alb-negru incorect față de ambele categorii. Maladiile despre care vorbim ating ambele sexe într-o măsură mai mică sau mai mare, în funcție de natura fiecăruia. De aceea faptul că fetele/femeile nu se confruntă la fel de mult ca băieții/bărbații în ce privește dependența de pornografie (deși există tot mai mult și la ele) nu trebuie văzut ca un atu, ca o bulină albă sau ca un merit propriu-zis al acestora, eliberându-le astfel de orice privilegiu imaginar de a se autointitula superioare în vreun fel sexului opus. La fel, nici băieții/bărbații nu au vreun drept de a se simți superiori prin faptul că sunt mai tari în ceea ce privește viciul dependenței de atenție. Ca o analogie, e ca și cum ai aplauda peștele că înoată mai repede decât maimuța după ce i-ai privit pe ambii într-o competiție de înot. Sau ca și cum ai aplauda maimuța că a ajuns mai repede în vârful copacului decât peștele. Diavolul, cu o șiretenie de invidiat, își concentrează artileriile în zona slăbiciunilor naturale, iar în zonele în care natura ne face mai tari, ne atacă cu trufia, și nevegherea în ambele zone duce la cădere.

În ce privește pornografia, nu am de gând să discut exhaustiv chestiunile care înconjoară acest subiect vast, ci îmi propun aici să enumăr pe scurt câteva (mai exact patru) dintre piedicile pe care le-am tot observat și continui să le observ în abordarea acestui subiect în cercurile evanghelice (biserici, întâlniri de tineret, întâlniri de grup etc.). Mai precis, ne dorim să luptăm împotriva acestei maladii, dar armele ne sunt tocite de câteva aspecte de care, după părerea mea, ar trebui să ne ocupăm mai întâi de toate, ca orice soldat care își ascute arma înainte să țintească la pieptul inamicului. Altfel săgeata nu va străpunge platoșa, și vom persista într-un statu-quo de stupoare și deznădejde, întrebându-ne mereu ce nu merge.

1. Bagatelizarea

Am participat anul trecut la o conferință pentru tineri în Oradea, conferință în care s-a vrut a se explora ideea de a fi „liber” în Hristos. Nu prea particip la conferințe organizate de instituții după modelul mega-church, am fost acolo strict pentru unul dintre vorbitori, pe care îl urmăresc și îl apreciez. Toate locurile au fost ocupate, sala era arhi-plină de adolescenți și tineri de toate vârstele. La prima sesiune plenară s-a afișat pe ecran cu bold următorul mesaj:

„Îndrăznește să visezi! Biserica are nevoie de visători!”

M-am uitat scurt prin sală. Sunt conștient că există tot felul de statistici și numere, multe dintre ele în dezbatere, dar ce-i sigur e că nicăieri nu am văzut un procentaj sub 70% în ce privește consumul de pornografie la băieții tineri. Pe mulți îi trădează expresia feței, felul în care îți evită contactul vizual, felul în care abia reușesc să comunice, rușinea, izolarea, and the waltz goes on. Alții se ascund foarte bine. A pretinde, precum unii, că „pornografia nu e o problemă între credincioși” e cel puțin o auto-înșelare tragică. Și cum ne ocupăm de asta? „Îndrăznește să visezi!”

Tânărul de pe rândul din mijloc, cel timid, cu părul închis la culoare și cu mâinile pe sus, înainte să vină la conferință, a plutit prin cel puțin două sau trei video-uri pornografice și și-a sleit receptorii de dopamină în autosatisfacere, cea mai mizeră și umilitoare de sine postură pe care o poate lua un tânăr bărbat, iar acum își ridică mâinile murdare bâiguind versuri emoționale și legănându-se pe piese romantico-religioase, crezând că Duhul Sfânt e cel care îl mișcă, crezând că „e bine cu Domnu”, că starea de bine pe care o simte la refrene e o dovadă clară a faptului că lucrurile merg foarte bine în viața lui și în relația lui cu Dumnezeu. Tot ce are de făcut e să îndrăznească să viseze, pentru că, nu-i așa? Biserica are nevoie de visători.

Dar între timp mulți dintre tinerii din bănci care te ascultă sunt afundați în noroaie adânci, sfâșiați de adicții, înotând împreună cu cultura idolatră, trăind în neascultare de părinți și crezându-se atotputernici, siguri fiind că dacă li s-a făcut pielea de găină la refren și le-au dat lacrimile în timpul discursurilor motivaționale acompaniate de acorduri de jale, că dacă au cântat din toți rărunchii „În Numele lui Isus sa cadă legături, adicții, frici, depresii și orice-ntărituri”, au fost eliberați de lepra care îi roade încet și sigur.

Pornografia e o maladie în cel mai propriu sens al cuvântului, sfâșiind mințile tinerilor și nu numai, iar cel mai mare accent pus de către mulți predicatori de tineret în predici și mesaje e pe aceste non-probleme, abureli motivaționale. Urmăresc multe conturi de programe de tineret, și feed-ul mi-e inundat cu afișe:

„Cum să fii un TU la superlativ în noul an”
„Simplifică-ți poverile”
„Când Dumnezeu închide o ușă, deschide o fereastră”

Și să nu uităm: „Îndrăznește să visezi!”

Nu spun că singurul subiect abordat ar trebui să fie pornografia, dar spun că există probleme mult mai adânci la fundație care trebuie rezolvate înainte să clădim acoperișuri.

2. Camuflajul

Un alt aspect care mi se pare destul de dăunător e modul în care majoritatea pastorilor și liderilor de tineret abordează problema pornografiei în mesaje. O abordare abstractă, cât se poate de „cu perdea”, cu cât mai multe ocolișuri.

„Și așa cum Iosif a fost ispitit de soția lui Potifar, poate și tu ai în viața ta unele ispite, chiar dacă nu e vorba neapărat de femei. Poate în istoricul telefonului tău apar, știi tu, unele filmulețe… știi tu… nepotrivite.”

Știți voi… cuvântul ăla cu „p”.

Copiii care te ascultă știu probabil mai multe decât tine despre toate mizeriile pe care le văd acolo, și vocabularul lor e mai mult decât conturat cu termeni pe care nu i-ai auzit niciodată, iar atunci când te aud pe tine, adult căsătorit cu familie și experiență de viață, că te ascunzi după deget și îți lași discursul pătruns de tabuul anilor 80 într-o societate în care pornografia e la liber pe pancarte de reclame și prin mall-uri, cu niciun chip nu te vor lua în serios. Oricum deja la vârsta lor aforismul „adulții ăștia nu știu nimic” le e nelipsit de pe buze, cu atât mai mult ieșind în fața lor atât de enigmatic și de camuflat pe un subiect care le arde în vene, vor căuta ajutor în alte părți, sau nu îl vor căuta deloc.

Cred că lucrurile ar trebuie spuse mai negru pe alb, mai deschis, cred că păstrarea unei atmosfere tabu în jurul acestei maladii nu face decât să o răsfețe, să îi protejeze habitatul și să îi faciliteze procesul de incubare. Pornografia e un păcat ascuns, iar păcatele ascunse trebuie scoase la lumină pentru a putea fi biruite. A le lăsa în întuneric înseamnă a lupta cu ele pe teritoriul lor, dar a le scoate la lumină înseamnă a lupta cu ele pe teritoriul lui Hristos.

„Căci e rușine numai să spunem ce fac ei în ascuns. Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveală este lumina.” (Efeseni 5:12-13)

3. Hiper-spiritualizarea

Problema hiper-spiritualizării are deja o tradiție aparte.

„Mi-am pierdut cheile: Satan m-a făcut să le pierd!” Serios? Nu cumva stai un pic mai prost cu atenția? „M-am uitat iar la pornografie, diavolul m-a făcut să cad!”. Nu, nu diavolul te-a făcut să cazi. Posibil ca el să-ți fi livrat o ispită sau două, dar tu ai fost cel care nu te-ai împotrivit (1 Corinteni 10:13) și tu ai fost cel care nu ai fugit de ispită (2 Timotei 2:22). Dacă ești copil de Dumnezeu, regenerat prin sângele lui Hristos și Duhul lui Dumnezeu locuiește în tine, diavolul nu te poate forța să faci nimic.

Și totuși, noi ce facem? Începem să îngânăm mantre, să blestemăm lanțurile, să mustrăm demonii, ne încumetăm chiar la ritualuri ce mai un pic și seamănă leit cu exorcizările din Evul Mediu, iar dacă nimic nu se schimbă în urma acestor ofensive titanice, înseamnă că tânărul respectiv are o insuficiență la nivelul de credință din instalații, așadar care e planul B? Credința, frate, credința. Nu ai destulă credință. „Mărește-ți credința.”

Sau chiar mai biblic: „Roagă-te!”.

Ai nevoie de un nou loc de muncă? Roagă-te.
Nu ți-ai găsit încă jumătatea? Roagă-te.
Ești dependent de pornografie? Roagă-te.

„Duhul Sfânt e singurul care te poate elibera.”

Ce îi comunică astfel de idei tânărului înrobit de păcat? Cu siguranță, ideile astea au valorile lor de adevăr, dar rupte din context și aruncate fără explicații îl vor face pe tânăr să creadă că el nu are nicio responsabilitate în problema lui, că e o chestiune strict spirituală, treaba Duhului, așa că nu va face nimic și va aștepta ca „Duhul să lucreze, să sfărâme lanțurile etc.”.

Nu vreau să subestimez importanța și puterea rugăciunii, a credinței și a lucrării Duhului, dar în același timp, ca să fiu angajat la un anumit job, trebuie să învăț, să mă formez profesional, să trimit aplicații etc. Ca să mă căsătoresc trebuie să mă maturizez, să mă pregătesc pentru căsătorie, să găsesc persoana potrivită cu standardele Scripturii, și să fac pași în direcția respectivă. La fel, și lupta cu pornografia presupune o imensă responsabilitate. Cu siguranță că, la fel ca în cazul oricărui păcat, problema e una spirituală la rădăcină, dar mereu va exista partea de responsabilitate a păcătosului. Biblia face foarte clar lucrul acesta, prin expresii arhi-cunoscute: „fugi”, „luptă-te”, „ferește-te”, „împotrivește-te” etc. A hiper-spiritualiza problema înseamnă a elibera omul de orice responsabilitate, și, mai rău, a îl lăsa să trăiască cu aberația cum că „e treaba Domnului, eu doar trebuie să stau și să aștept.” Până la urmă sună foarte spiritual, nu-i așa? Chiar de pus pe Instagram. „Roagă-te și lasă problema în grija lui. El o va rezolva, tu stai liniștit.”

De fapt e și biblic, nu? „Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi stați liniștiți.” (Exodul 14:14)

Și uite așa ne amorțim conștiința cu versete rupte din context, care nu au nicio treabă cu adevărata problemă, și cancerul care ne roade crește și crește și crește nederanjat, în timp ce noi așteptăm ca „Domnul să lucreze”.

4. Hipo-spiritualizarea

Deși, cum am precizat mai sus, cred că există o tendință uriașă de hiper-spiritualizare a maladiei pornografiei și a luptei împotriva ei, totuși rădăcina acestei boli e cu adevărat una spirituală. Dar nu mă refer aici la demoni, întărituri luciferice, lanțuri ale răului, sau cum le mai spun influencerii carismatici în piele de evanghelici, ci la ceva mult mai adânc.

Mă refer la idolatrie.

Pornografia este idolatrie.

Când inima mea nu găsește satisfacție deplină în Hristos, va căuta satisfacția în alte locuri sau lucruri. Calvin spunea atât de frumos că „inima umană e o perpetuă fabrică de idoli”. Iar predicile de genul „Cum să scapi de pornografie în 5 pași”, care îți prescriu activități și sisteme cu care să înlocuiești consumul de pornografie (mergi la sală, găsește-ți un hobby, schimbă-ți stilul de viață, socializează etc.) nu fac decât să îți prescrie un alt set de idoli. Cu siguranță, aceștia din urmă sunt niște idoli mai respectabili, cu stofă și cravată, cu care te poți chiar lăuda public, dar tot idoli rămân, iar în ochii lui Dumnezeu tot o scârbă sunt. Cum spunea cineva drag mie, dacă încerci să dresezi un diavol, nu vei obține un înger, ci un diavol dresat.

Problema, ca orice altă problemă a sufletului, nu își găsește rezolvarea în tactici și sisteme, ci în Hristos. În Evanghelie. În Cel care s-a coborât între muritori să ne dea pace și tămăduire prin rănile lui. Dumnezeul țintuit pe cruce în locul omului e singura speranță pentru orice lanț sau întăritură, deoarece prin darul credinței și al nașterii din nou El ne transformă în făpturi noi, făpturi destinate să ne închinăm Lui și numai Lui. Și, așa cum spuneam, în lupta cu adicția de pornografie cei înlănțuiți au responsabilitatea de a se împotrivi păcatului lor până la sânge, dar bizuindu-se nu pe forțele proprii, nici pe tactici și soluții de manual, ci pe Cel care a frânt lanțul morții înviind a treia zi, care s-a urcat la dreapta Tatălui și mijlocește pentru Mireasa Lui până în ziua nunții celei mari când o va lua de mână, îi va șterge lacrima și îi va săruta fruntea istovită.

Așadar, lupta cu această maladie infamă trebuie dată cu toată puterea și asumată cu toată responsabilitatea, în timp ce privirea trebuie să rămână țintă la Hristos ca singura scăpare.

În mijlocul furiei valurilor nu am voie să mă prefac că valurile nu există și să încep să număr stelele, ci trebuie să recunosc atât prezența lor cât și pericolul morții cu care mă amenință vacarmul lor.

În mijlocul furiei valurilor nu am voie să mă las intimidat de valuri ca și cum privindu-le în ochi m-aș transforma în stană de piatră, ci trebuie să le scrutez cu o furie egală cu a lor și să le strig pe nume pe fiecare.

În mijlocul furiei valurilor nu am voie să plutesc inert așteptând ca îngerii să coboare și să mă ia în brațe, ci trebuie să lupt până la ultima suflare.

În mijlocul furiei valurilor, recunoscându-le, scrutându-le și lovind cu putere împotriva lor, nu am voie să îmi pun speranța în tăria brațelor mele, ci să privesc țintă la Stânca cea tare, care este Hristos, singura mea speranță, și să lupt știind că fiecare lovitură și fiecare val doborât e doborât prin puterea Lui, Cel de care ascultă până și vântul și marea, și prin puterea Lui turnată în neputința mea, marea va tăcea, fără gură.