Alexandru Rotariu

Ca o făptură muritoare ce sunt, nu pricep moartea. Nu în sensul că nu îi pot cuprinde însemnătatea, cunosc însemnătatea ei deplin; am văzut-o și am plâns mult din pricina ei. Dar a îi cunoaște însemnătatea nu e tot una cu a o cunoaște pe Ea însăși. Deși am privit trupuri neînsuflețite, le-am simțit departe, pentru că ceea nu cunoaștem ne e departe, precum ceea ce ne e departe nu cunoaștem. Când întâlnesc un străin, deși îl privesc în ochi și îl ating, îi cunosc însemnătatea. Cunosc ceea ce înseamnă el ca făptură asemenea mie, dar nu îl cunosc pe el. E departe. Când am întâlnit-o prima oară pe ea, era departe. Acum îmi e aproape. Cât timp voi fi în trupul de făptură muritoare, Nevăzutul, Cel ce se ascunde, îmi va fi departe, deși în parte îmi e aproape. Până în Dimineața când Îl voi vedea față în Față, când Îl voi cunoaște pe deplin, îmi va fi departe. De aceea atunci când privesc la chipul unui mort, deși cunosc în parte moartea și o pricep, pentru că mă îndrept spre întunericul ei de când am văzut pentru prima oară lumina, totuși îmi e departe, pentru că nu am fost acolo încă. Și mă umplu de o groază mută, deoarece nu o cunosc, și necunoscutul mă umple de groază. Nu e o groază care mă îngheață și mă face să strig, ci e o groază mută care mă amuțește.

Obișnuiesc să ating ghioceii atunci când aceștia apar pentru prima oară din zăpadă, când pământul își schimbă haina. Sunt singurele flori pe care îmi place nu să le miros, ci să le ating, deoarece prin triumful lor etern asupra zăpezii îmi amintesc de eternitatea mea, de eternitatea trăirii mele pe care o cunosc cu toată ființa și de care mi-e dor, deși mă îndrept spre moarte. Iată că, neînțeles și necuprins, muritor fiind, cunosc eternitatea, iar când voi trece în Locul etern și voi fi nemuritor, voi fi cunoscut pe deplin moartea. Iar asta îmi amintește că moartea nu e nici sfârșitul vreunei trăiri trecătoare și nici începutul vreunei trăiri eterne. Pământul nu își sfârșește trăirea atunci când îl cuprinde fiorul iernii, și nici nu începe vreo altă trăire atunci când răsar ghioceii. El doar își schimbă haina. A fost mereu acolo, a trăit chiar și sub acel fior groaznic, dar a venit momentul să se dezbrace și să se îmbrace cu o haină nouă. Moartea, asemenea lui, e doar un schimb de haine. O dezbrăcare și o îmbrăcare. Am început să fiu etern de când m-a născut mama mea (și etern fiind, am cunoscut eternitatea, altfel nu aș fi putut-o cunoaște), iar eternitatea îmi dă pace. Moartea mă îngrozește pentru că nu o cunosc, iar eternitatea îmi dă pace pentru că o cunosc. Moartea nu îmi poate da pace, iar eternitatea nu mă poate îngrozi.

Totuși, un singur lucru mă umple de groază și de pace în același timp. Și acela sunt eu. Mai degrabă, numele meu. Numele meu scris acolo unde nu ar fi trebuit să fie scris niciodată. Desigur, nu pretind să am vreo cunoștință aparte despre ce există și ce nu există în afara acestui cosmos imperfect, în afara făpturii muritoare, în acel Loc perfect, umplut etern de prezența Celui ce se ascunde, și Care acolo nu mai e ascuns. Dar știu cu certitudine că Acolo există „nişte cărţi”. Și pe lângă acele cărţi există şi „o altă carte”, carte care este deosebită de celelalte cărţi. O carte cu nume.

Mai știu că acest cosmos nu e etern. Într-o zi, tot acest spectacol al lumii va ajunge la epilog. Cortina se va lăsa. Cerul va fi înfășurat și aruncat într-o debara cu vechituri, vor demonta soarele. Ploaia, cireșele coapte, cafeaua de dimineață, luna mai (când ea mi-a zâmbit altfel pentru prima oară), mușețelul, luna plină, plimbările noaptea pe malul mării, zăpada… Ghioceii… Toate vor pleca. Pentru totdeauna. Dar înainte ca acest cosmos imperfect, corupt, mânjit, să dispară pentru eternitate, un număr de făpturi dintre acei care l-au mânjit vor fi luați din el și mutați pentru eternitate în Locul perfect. Cum au ajuns numele acestor întinați scrise în Carte? Iată, în sfârșit, încă un lucru pe care nu îl știu.

Și mai e ceva ce nu știu. Iată-l acolo, printre toate acele nume din Carte. Unul dintre ele e numele meu. Cum a ajuns acolo? Nu știu. Am căutat în mine, și tot ce am văzut a fost întuneric. Tot ce am văzut a fost întinăciune. Tot ce am văzut a fost moarte. Nu, în niciun caz numele meu nu a ajuns acolo prin mine. Dar atunci, prin cine? Cine a dat la o parte întunericul care mă îmbrățișa, cine a șters întinăciunea care mă legăna? Cine a biruit moartea care îmi cânta acel cântec dulce, înfricoșător de dulce…?

Da, Tu, Cel ce te ascunzi, Tu l-ai scris! În timp ce eram în beznă, în timp ce voința mea liberă alegea cu zâmbetul pe buze și cu brațele deschise moartea, în timp ce eram pustiu și gol, iar peste fața adâncului din mine era întuneric, Tu ai zis: „Să fie lumină!” Și a fost Crucea. Pe acel deal îndepărtat, Nevăzutule, trupul Tău frânt a frânt întunericul meu. Sângele Tău curat a curățit întinăciunea mea. Moartea Ta a omorât moartea mea, cunoscând-o pe deplin. Și acum sunt viu. De ce, Necuprinsule? De ce ai scris numele meu acolo? Aș vrea să fi putut cuprinde eternitatea, să fi fost și eu acolo când ai scris toate acele nume, să aflu Gândul Tău din acele secunde acronice în care ai pecetluit cu condeiul dragostei Tale mizerabilul meu nume în Cartea Vieții. Aș vrea să știu. Dar nu pot.

Tot ce știu e că e scris acolo.

Și asta mi-e de ajuns.

*

„Adu-mi aminte ce este lungimea vieții!… Este oare vreun om care să poată trăi și să nu vadă moartea…?” Totuși… „am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!”

*

Niciodată nu a vorbit cineva mai frumos despre moarte așa au făcut-o cei ce L-au iubit pe Cel ce a biruit moartea. Nu au căutat-o, dar au primit-o senini. Nu au chemat-o, dar au privit-o în ochi și i-au zâmbit. Au cunoscut că dincolo de întunericul de aici îi așteaptă lumina. Că dincolo de acest „în parte” îi așteaptă acel „pe deplin”. Că dincolo de timp îi așteaptă eternitatea. Că aici „pleacă”, dar acolo „sosesc”. „Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă.”

Acest intermezzo biruitor, finalul unei fugi obosite și înălțarea în acea tonalitate care nu poate fi atinsă nici de toate instrumentele pământești unite într-un singur efort, va suna în urechile fiecăruia, și cu fiecare secundă suntem cu o măsură mai aproape de el. Glorios intermezzo. Acel apus de soare tăcut, sfârșitul unei zile lungi de august și începutul unei zile eterne care nu cunoaște apusul, acel apus care nu poate fi înfățișat de niciun pictor, cu niciun amestec de culori cunoscute, va fi privit și cunoscut de toți. Îl vom privi de departe când cei dragi ne vor apune aici, și îl vom cunoaște când va veni rândul nostru să apunem. Glorios apus. Apusul de soare, căruia pictorii au încercat zadarnic să-i graveze splendoarea, nu te-ai înfiorat niciodată privindu-l, dar tremuri auzind tăcerea morții. Și cum să nu tremuri, dacă acel soare ce apune aici ia cu el o parte din căldura lui minunată? Dar ca un copil al Dragostei ce ți-a deschis ochii să vezi țărmurile de dincolo de Râu, ar trebui să simți o altă căldură biruind frigul, ar trebui „să vezi zâmbetul Iubirii chiar și atunci când alții nu văd decât mâna neagră a morții lovind cu putere”, deoarece în timp ce tu privești apusul și auzi tăcerea, îngerii privesc un nou răsărit și aud cântecul unui fiu glorificat, în timp ce ajunge acasă. Glorios răsărit.

Acolo nu e noapte, dar sunt mii de dimineți. Diminețile îngerilor. Le place să privească și să cânte în fiecare dimineață, la fiecare răsărit. Au fost multe și vor mai fi multe, dar ei nu se satură să le privească și să cânte.