Și dacă totuși Dumnezeu nu există?
– Ce diferență ar face?, șoptește ea. Dacă există, probabil doarme. Știi, se zice că timpul de acolo trece mai încet decât aici. Dacă s-a pus la somn… probabil e un somn scurt de amiază, de un sfert de oră.
– Sau poate se ascunde.
Nu îi răspunde. Ea șoptește din nou:
– Nu se poate să fim singuri aici.
*
Dumnezeu se ascunde.
În ciuda clișeelor acelora care se pretind a fi încredințați fără tăgadă de existența Creatorului în termeni rezonabili, conform rațiunii lor de făpturi muritoare, ca și cum Creatorul Însuși ar sta necurmat în fața lor, ca și cum I-ar auzi zilnic Vocea și L-ar putea atinge în orice clipă, în ciuda acestui fapt deci, probabil cel mai sigur adevăr despre experiența noastră, a acelora care credem în Dumnezeu, un adevăr pe cât de limpede, pe atât de temut și de prigonit, e acela că „nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu”. Și atunci când nu vedem, atunci când prin nicio cale firească nu putem adulmeca măcar o fărâmă din substanța transcendentului (cel puțin fără tăgadă, căci pentru multe fapte firești putem alege din multe explicații, dintre care puține sunt transcendente), apelăm la acest felinar (cum l-a numit Diderot în rugăciunea lui), această „singură și unică forță, această mică luminiță, această biată rațiune cu care m-ai înzestrat”. Dar adevărul macabru nu se oprește în purgatoriul nevederii, ci se întinde până în acel temut infern al conștiinței, anume neștiința. Căci ce înseamnă să știu? Dacă nu găsesc vreun indiciu rațional pentru „acel ceva” mult râvnit și mult căutat, trebuie oare să mă mulțumesc cu sinistrul ateism? Sau dacă găsesc doar un număr finit de indicii (cum e în cazul creștinismului), dar nimic exhaustiv, desăvârșit, trebuie oare să mă mulțumesc cu profanul agnosticism? Și până la urmă, care ar fi problema cu agnosticismul? Și de ce ar fi acesta profan? Care ar fi problema cu „a nu știi” prin căi rezonabile? Sau pot ști altfel decât prin biata mea rațiune?
Căci ațintindu-mi privirile spre nimicul din fața ochilor, lăsându-mă în nădejdea cugetului meu muritor și îngrădit de zidurile creației, strig, împreună cu întreg cosmosul sclav: „Unde ești, Doamne?” Cumva, știu că în acest colocviu nu sunt singur, că e Cineva de partea cealaltă a cerului care mă aude, dar unde? Și mai degrabă acest „unde” nu e un „unde”, ci un „de ce” deghizat, căci conștient fiind de prezența Interlocutorul meu, deși nu aud vreun glas să îmi răspundă, nu mă preocupă atât de mult unde se ascunde, ci de ce se ascunde. De ce „nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu”? De ce a hotărât, în înțelepciunea-I fără de margini, să nu Își arate Fața nouă, făpturilor muritoare care Îi purtăm chipul, ci să fim nevoiți să rezolvăm enigme, să Îl căutăm, să ne subjugăm biata rațiune într-un joc silit de-a v-ați ascunselea? Dacă vrea cu adevărat să ajungem la El, de ce nu ni se arată? Dacă „nu poate omul să Îl vadă şi să trăiască”, de ce nu se arată într-un fel în care omul ar putea să-L vadă și totuși să trăiască? Nu ar putea să o facă, dacă ar vrea cu adevărat? Înseamnă asta că nu vrea? Atunci, de ce nu vrea? De ce nu coboară din Edenul Lui în gheenele noastre să ne mângâie frunțile pline de sudoare, să ne alunge îndoielile, să ne ia de mâna dreaptă și să ne răspundă la strigăt: „Iată-mă. Sunt aici.”? Și nu, nu-mi repetați obositele slogane, ca mai toți iereii din spatele amvoanelor de lemn, în costume, cu cravată și cu Biblia la subraț, acele crezuri roz, recitate mai des decât Scriptura însăși. Nu-mi spuneți să-mi măresc credința; credința în ce? Căci cum aș putea să cred fără să știu? De ce sunt nevoit să cred fără să văd, în loc să văd și să știu? Nu ar fi aceasta cu mult mai bine? Nu mă sufocați în silogisme; să-mi dovediți ce? Căci cum aș putea cu o rațiune muritoare să dovedesc eternul? Nu îmi strigați să-mi deschid ochii, căci mai deschiși de atât nu îi voi avea vreodată.
Nu mă înțelegeți greșit, pot crede, pot dovedi, și pot vedea multe lucruri. Vreau să cred, vreau să dovedesc și vreau să văd multe, dar mai ales în și pe Dumnezeu. Dar când Acela în care vreau să cred, pe care vreau să Îl dovedesc și pe care vreau să Îl văd, când acela pe care Îl caut și la care râvnesc se ascunde de mine înapoia hotarelor lumii mele, cât de credul pot fi să consider că Îl pot găsi prin mine însumi? Iată că astfel mulți credincioși sunt de fapt o oaste uriașă de creduli. Nu spun că sunt creduli în loc să fie credincioși, căci nu vreau să mă fac singur judecător al credinței lor; singur Dumnezeu le poate judeca credința. Dar spun că sunt niște credincioși creduli, iar credulitatea cutez să le-o judec, deoarece a crede că îl pot cunoaște pe Dumnezeu prin fire ori prin rațiune înseamnă a fi creduli fără de margini. Aceștia au credință, dar și aceasta se ascunde undeva în ei, imitându-și cumva Obiectul. În schimb își flutură credulitatea prin toate piețele, ca și cum nu ar fi cunoscut vreodată penumbra îndoielii, ca și cum totul ar fi limpede, sub nasul lor, ca și cum oricând L-ar striga pe acest Dumnezeu al lor, oricând ar freca lampa din buzunarul de la sacoul de duminică, Acesta li s-ar arăta făcându-le cu ochiul.
*
Unul dintre cele mai chinuitoare de suflet adevăruri este acela că Dumnezeu nu poate fi găsit prin experiență firească (naturală) ori prin rațiune. Desigur, poți avea experiențe și poți deduce rațional indicii care să te îndrepte spre existența Acestuia, dar niciodată fără de îndoială, căci orice experiență și orice indiciu rațional poate fi invalidat pe aceeași cale, experiențială ori rațională. Iar dacă indiciile experiențiale și raționale pot sugera ambele circumstanțe, opuse între ele însele (teism și ateism), onestitatea ne va duce la agnosticism. Mai precis, pe cale experiențială (firească) ori rațională, oamenii în general și creștinii în special pot fi ori creduli, ori agnostici. Nimeni nu crede în Dumnezeu pentru că „știe” prin experiență ori prin rațiune că e acolo, deoarece nu există nicio probă experiențială ori rațională care să poată să ni-L arate pe deplin, iar atunci când ceva nu poate fi arătat pe deplin pe o cale sau alta, nu poate fi „știut” cu adevărat pe acea cale. Experiențele carnale, chiar dacă unii pretind că L-au văzut și L-au auzit pe Dumnezeu, pot fi pe cât de adevărate pe atât de înșelătoare. Căci cum poți fi sigur că ceea ce ai văzut sau ai auzit e cu adevărat acel Dumnezeu, și nu un altul, ori un fenomen natural necunoscut științei încă, ori chiar o iluzie amăgitoare? Apoi, silogismele sunt la fel de searbede precum experiențele firești, mai ales în această epocă a deconstrucției. Cu siguranță silogismele rezonabile îmi pot întări credința, precum umbrele îmi dau indicii despre un soare, undeva departe. Dar umbrele singure nu mă vor putea face vreodată să văd soarele.
*
Astfel, după ce ne-am supus onestității atât experiențele firești, cât și căile rațiunii, nu mai rămâne decât să ne proșternem înaintea Făcătorului nostru și să admitem umili, împreună cu profetul:
„Cu adevărat, Tu ești un Dumnezeu Care Se ascunde. O, Dumnezeu al lui Israel, Mântuitorule!”
*
Recunoaște, omule, că nu Îl poți vedea. Căiește-te de credulitatea ta. Recunoaște-ți neputința de a Îl afla prin căile celor muritori pe Cel ce e viu în vecii vecilor. Recunoaște că mintea ta căzută nu Îl poate găsi prin fire ori prin cuget pe Cel ce se ascunde. Experiențele firești și indiciile raționale care îți stau la dispoziție nu sunt de ajuns ca să ajungi la El. Dacă Îl cunoști deja, aceste experiențe și indicii îți vor întări credința, precum umbrele îți întăresc credința în existența soarelui în care deja crezi și pe care L-ai văzut. Dar prin căile sclave ale cosmosului sclav, divinitatea e de necunoscut. Aici poți vedea umbrele, dar nu soarele. Aici poți vedea reflexii al realității de Dincolo, dar nu realitatea de Dincolo; iar aceste reflexii, prin mici iscusințe și vicleșuguri, pot fi biruite. Aici poți vedea „în parte”, dar nu „pe deplin”. „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin.”
*
Și totuși, dacă prin căile firii și ale cugetului nu Îl pot „știi”, nu îl pot cunoaște pe Cel ce se ascunde, atunci în ce fel pot ajunge la această „știință” tainică, la această cunoștință fără de greș? Căci un Dumnezeu pe care nu îl „știu”, degeaba îmi cere iubirea și închinarea, deoarece cum pot iubi și cum mă pot închina cuiva pe care nu îl cunosc?
În ajutorul acestui strigăt disperat, al acestei frici de singurătate în cosmos, în răscumpărarea celor două căi deznădăjduite ale cunoașterii, vine acea făgăduință a Mântuitorului, despre o a treia cale: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac”. În întunecimea singurătății mele, singura cale prin care pot „ști” cu adevărat că „nu sunt singur”, că există Cineva care transcende totul totului tot, e acea fărâmă din Transcendent pusă în mine de către acel Cineva. Fărâma aceasta, așadar, care nu lucrează cu uneltele cărnii și ale cugetului muritor, e singura care se poate întâlni în dialog cu Cel ce se află în afara cărnii și a cugetului muritor. Și atunci, pot striga senin: „știu!”. Atunci, oricâte dovezi mi se vor aduce împotriva Lui, ele vor păli, deoarece „știu”. Alvin Plantinga ne spunea despre un nefericit nevinovat acuzat și condamnat, împotriva căruia stăteau mărturie toate dovezile, și nimic nu putea dovedi inocența acestuia. Singur el, nefericitul, își cunoștea nevinovăția, deși soarta circumstanțelor a uneltit împotriva lui. La fel ca el, și noi, având Duhul Celui Viu în noi, știm, în ciuda oricăror lipsuri, în ciuda oricăror îndoieli, că Dumnezeul nostru există cu adevărat. Că de partea cealaltă a cerului nu e nimicul, ci totul.
*
De ce se ascunde Dumnezeu?
Nu știu.
*
Aceste cuvinte poartă în ele o povară a fricii, anume frica de necunoscut. Nu știu, și mi-e frică, dacă mă reazem doar pe ceea ce pot ști în mărginirea spațiu-timpului muritor. Dar știința de Dumnezeu vine din afara lumii mele, și Transcendentul Lui turnat în spiritul meu mă statornicește în știința mea de El, și asta mi-e de ajuns. Cunoscându-L prin Duhul Lui, mă încred deplin în hotărârea Lui tainică de a Își ascunde Fața de noi. Odată ce Duhul Dumnezeului celui Viu sălășluiește în mine, experiențele firii și cugetările rațiunii împodobesc bolta cunoașterii mele. Ele nu mă vor duce niciodată la El, ci voi „ști” cu adevărat numai atunci când El va veni la mine și Îmi va adeveri prin Duhul Său că sunt copilul Lui, făcându-mă să strig plin de nădejde: „Tată!”.
Iată că, în acest veac înghițit de o necredință feroce (pentru cei ce gândesc, căci pentru negânditori nimic nu e feroce), prezența Mângâietorului din inimile noastre e cea mai mare binecuvântare divină, Dumnezeu Însuși în pieptul nostru, care adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Astfel orice dovadă intelectuală împotriva lui Dumnezeu pălește în fața cunoașterii proprii de Dumnezeu prin Duhul, acel minunat „știu!”, la fel ca în cazul acelui nefericit nevinovat acuzat, împotriva căruia stau toate dovezile, dar care „știe” că e nevinovat, deși nu o poate dovedi prin fire ori prin indicii raționale.
Îl cunosc pe Dumnezeul care se ascunde de privirile mele, Duhul Lui din mine adeverește acest fapt, și ce pace și siguranță mai mari își poate dori un muritor decât a Îl cunoaște pe Acela pe care potrivnicii Lui nu Îl pot vedea? Dați la o parte cortina cerurilor și arătați-mi că nimic nu e dincolo, frângeți hotarele spațiu-timpului și arătați-mi că asta e singura lume, cârmuiți cu toată priceperea orice matematici cuantice ori relativiste, biruiți-L prin silogisme pe Creator și arătați-mi că suntem singuri aici, și totuși. Totuși, Îl cunosc, iar cunoașterea de Dumnezeu mistuie orice strădanie intelectuală de a Îl omorî pe El cu armele noastre. Slavă Lui pentru Duhul trimis să rămână cu noi în veac şi anume Duhul adevărului, pe care „lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte”; dar noi Îl cunoaştem, căci rămâne cu noi şi va fi în noi.
Și prin El, cuvintele Celui ce ne-a înlocuit în moarte răsună și azi:
„Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.”
Alexandru Rotariu 