Alexandru Rotariu

Se află o anume onestitate în făptura muritoare, în acea făptură în care sălășluiește lumina rațiunii și a inteligenței. În foarte puține circumstanțe iese la iveală acea onestitate din străfunduri, ca un ghiocel de sub zăpadă, ca o tulpină de nufăr într-o baltă de mocirlă, ca o scânteie fugară pe fundalul unui cer întunecat. Și totuși în adevărata însemnătate, în adevăratul portret al acestei onestități, vedem că a o asemăna cu lucruri care ne plac e o iluzie. Mai degrabă imaginile acestea pline de nădejde arată raritatea, anomalia, chiar bizareria existenței unei astfel de onestități în făptura muritoare, la fel de rară și de anormală ca un ghiocel în zăpada înghețată, ca un nufăr aproape înecat în mocirlă, ca o scânteie gata să se piardă în beznă. Cât despre plăcerea și nădejdea pe care le obținem privind aceste imagini, nu e la fel în cazul acestei onestități. Privind-o, privind portretul ei, vedem un portret macabru. E înghețul invizibil care cuprinde câmpul de ghiocei, mocirla ascunsă sub pătura de nuferi înfloriți, întunericul cosmosului dosit în spatele albastrului deschis al cerului. Lucruri de care ne e frică. Precum ele e și această onestitate din străfunduri. Ne e frică de ea. E o onestitate din spatele oricăror alte onestități banale (cele pe care le pretindem semenilor și pe care Cel ce se ascunde ni le pretinde nouă), o onestitate a onestității. Putem asemăna onestitățile banale cu un ocean străveziu, prin a cărui apă zărim peștii și plantele subacvatice. Există un hotar de care privirile noastre nu pot trece, un hotar al întunericului, unde lumina soarelui nu mai biruie. Iar dedesubtul acestui hotar se întinde acel tărâm ascuns, care începe de la hotarul neputinței luminii și se adâncește până la temutul fund al oceanului. Acel fund al oceanului, acel capăt al adâncului, e precum această onestitate a onestității. E greu de ajuns acolo, dar nu imposibil. Poate fi găsită și invitată la o ceașcă de cafea. Ca orice altceva, are părțile ei frumoase, deși în esență e un adânc de care ne ferim, pe care îl ținem ascuns de privirile celorlalți, dar nu numai de ale celorlalți, ci mai ales de ale noastre.

Aruncă-te, așadar, în apele acestei onestități, până te lovești de adâncul mai departe de care nu poți trece. Dacă te oprești într-un loc și nu simți frica, adâncește-te și mai mult. Poate nu vei ajunge azi acolo, dar în ziua în care vei ajunge, în acel ceas al schimbării, amintește-ți cuvintele mele de aici. Căci afundat în această onestitate cumplită, când ochii vor începe să ți se obișnuiască cu întunericul, vei putea privi. Răscolește-ți atunci întreaga făptură și află ce se găsește în cel mai adânc cotlon al ființei tale, în mijlocul a toate; află în ce e înfiptă rădăcina trupului și a sufletului tău, acel ceva în jurul căruia te înfășori neîncetat, acel ceva pentru care trăiești. În întunericul orbitor al onestității tuturor onestităților, vei vedea lămurit, ca într-o oglindă: te vei vedea pe tine.

Sfântul Ioan de Ávila, în celebrul său Audi filia, et vide, a scris: „Chiar dacă nu ar exista iadul care să îl amenințe, nici raiul la care să jinduiască, nici vreo altă poruncă care să-l silească, cel drept ar lucra doar din dragoste de Dumnezeu…” Onestitatea onestităților îmi arată cât de greșit era Ioan de Ávila, pentru că făptura umană muritoare nu poate iubi fără rezerve, necondiționat. Nu poate iubi necondiționat pe un om, și nu poate iubi necondiționat pe Dumnezeu. Iubirea necondiționată, neprecupețită, dacă există, există numai și numai în Dumnezeu, deoarece pentru a iubi necondiționat, pentru a revărsa din sine iubire dezbrăcată de orice motiv din trecut sau motivație din viitor, trebuie să fii ca Dumnezeu, necuprins, infinit. Lipsa oricărei rezerve sau condiționări înseamnă o puritate infinită a iubirii, un act etern, și cum putem fi noi, făpturi finite, căzute, capabili de un act etern?

Lumea s-a săturat de clișeul plin de patos cerându-i mereu să iubească necondiționat. Cu siguranță, îmbătați de parfumul acestor pretenții (care până la urmă e un parfum dorit, pentru că iubirea necondiționată e ceva ce se poate numi frumos), simțim gustul amar al cinismului unei astfel de afirmații: nu putem iubi necondiționat nici măcar pe Dumnezeu. Iată ceea ce ni se cere să facem. Ni se cere mereu să dorim Paradisul nu pentru Paradis, ci pentru Dumnezeu, și să nu Îl dorim pe Dumnezeu de frica Iadului, ci tot din dragoste pentru Dumnezeu. Iată o pretenție pe care un om care a înotat în apele adânci ale onestității lui știe că nu o poate duce la bun sfârșit. Căci de ce iubesc ceea ce iubesc? Îmi iubesc mama pentru că m-a născut (mi-a oferit viață) și mi-a arătat iubire ocrotindu-mă din prima zi a mea pe pământ: o iubesc pentru că ea mi-a oferit întâi iubire. Iată condiția, o cauză din trecut. Orice existență din cosmosul căzut are o cauză, iar însuși cosmosul are o cauză, căci nimic nu poate exista fără cauză, mai puțin Cel fără de cauză, care Își e sieși cauză, Dumnezeu. Astfel, iubirea din pieptul meu trebuie să aibă o cauză, iar dacă cauza nu ar exista, iubirea nu a exista. Așadar, iubirea e condiționată de cauză, iar iubirea necondiționată e un deziderat frumos, dar inexistent în această lume. Numai Cel fără de cauză poate iubi fără cauză. Și atunci, dacă nu pot iubi fără cauză, care sunt cauzele iubirii mele pentru Dumnezeu? Căci nici aceasta nu poate exista necondiționat și fără explicații, ci are câteva note de subsol, iar aceste note de subsol se cuprind în acea eternă propoziție: „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi.” Condiția iubirii noastre pentru Dumnezeu este iubirea necondiționată a lui Dumnezeu. Iar iubirea aceasta se arată în faptul că ne-a dăruit suflarea vieții, ne poartă zilnic de grijă din tainele bunătății Lui, ne-a înlocuit în moarte anulându-ne condamnarea și ne-a promis Paradisul etern.

Iar în adâncul onestității aflăm egolatria făpturii umane muritoare, deoarece fiind obiectul iubirii Lui, deși a ales să ne iubească, în cuvintele Scripturilor creștine, pentru gloria Lui, noi, deși spunem că Îl iubim pentru gloria Lui, Îl iubim pentru că ne iubește, și nimic mai mult. Dacă asta Îi aduce glorie, e o glorie pe care singur o culege din iubirea noastră, dar voința iubirii noastre nu țintește la gloria Lui. Iar din iubirea Lui, ochii ne sunt ațintiți la obiectul acelei iubiri, nu la Subiect, căci dacă nu ar mai exista iubirea Lui, nu ar mai exista nici iubirea noastră, precum dacă nu mai există cauza, nu mai există nici efectul. Suflarea ne-a dat-o nouă, bunătatea Lui e pentru noi, pe cruce a stat în locul nostru, iar Paradisul ne e promis nouă. Iar noi Îl iubim înapoi, deoarece e despre noi. Dacă nu ne-ar mai ține suflarea, dacă nu ne-ar arăta bunătate, dacă nu ne-ar dărui mântuire, și dacă nu am avea nădejdea Paradisului, nu L-am iubi. În acea onestitate de care ți-e frică, cutreieră acest gând: dacă Dumnezeul care te-a făcut nu Ți-ar mai făgădui Paradisul și nu te-ar mai amenința cu Infernul, ci sfârșitul tău ar însemna stingerea ta, trecerea ta în neființă, anihilarea esenței, cum cred acei ce nu cred, l-ai mai iubi pe acest Dumnezeu, făcându-I voia și căutându-l gloria? Dacă Dumnezeul care face tot ce vrea și lucrează totul după desăvârșita Sa favoare nu ar fi decretat salvarea Ta din Infern, ci Ți-ar oferi minunata Lui dreptate în schimb, L-ai mai iubi pentru simplul fapt că e Dumnezeu? Auzi-mă, fiule, și vezi ce-ți spun: dacă nu ar exista iadul care să te amenințe, nici raiul la care să jinduiești, ai mai lucra doar din dragoste de Dumnezeu? Răspunsul la întrebare ți-l poate oferi doar sfânta și temuta onestitate a onestităților, dacă vei îndrăzni să te încumeți în apele ei.

De când ai deschis pentru prima oară ochii, nu ai știut altceva decât pe tine. Ai văzut prin ochii tăi, ai auzit prin urechile tale, ai simțit astfel cosmosul prin tine însuți. Tot ceea ce cunoști, cunoști prin tine însuți, și nu cunoști nimic altceva ce nu poți cunoaște prin tine însuți, așadar tot ceea ce cunoști ești tu însuți și ceea ce distingi prin tine însuți. Iar dacă totul totului tău ești tu și ceea ce cunoști prin tine, tot tu ești și în miezul năzuințelor tale, iar binele tău e năzuința ta ultimă. Astfel, tot ceea ce vei iubi vreodată, vei iubi pentru că te iubești pe tine, iar dacă nu te iubești pe tine, nu vei putea iubi nimic. Căci dacă abia reușești să îi iubești finit și condiționat pe cei pe care îi cunoști la fel de muritori ca tine, cum ai putea, tu, făptură muritoare, să iubești în infinitul fără de rezerve pe Cel care se ascunde și pe care nu Îl cunoști pe deplin, a Cărui Față nu ai văzut-o niciodată, altfel decât pentru favorurile pe care ți le-a arătat și ți le arată fără să ezite? Iată dragostea fără hotare a Celui ce se ascunde: S-a oferit pe Sine, înlocuindu-ne în moarte, știind că cei pe care i-a iubit de dragul lor Îi vor întoarce iubirea, dar nu de dragul Lui, ci de dragul dragului Lui pentru ei, anume de dragul lor înșiși. Ce dor măreț se zbate în pieptul meu ca să Îl cunosc pe Acela care nu încetează să mă iubească necondiționat, deși iubirea mea pentru El continuă să își caute sieși binele etern!

Așadar, credincios sau necredincios, fiecare om își caută involuntar întâi binele sieși. Ca necredincios, îmi caut binele în plăcerile carnale ale acestui trup muritor, în hotarele acestui cosmos muritor. Ca credincios, îmi caut binele în nemurirea sufletului, în plăcerea eternă a acestui suflet nemuritor, în nemărginirea Paradisului făgăduit. Dacă sufletul meu nu ar avea o garanție în făgăduințele Făcătorului, care ar putea fi cauza iubirii mele pentru El? Ar putea fi vreuna? Sau cumva Îl iubesc pentru că depind de El, pentru că soarta mea depinde de El, iar dependența mea produce iubire față de El, precum dependența mea de tatăl meu firesc produce o iubire infantilă pentru acesta? Soli Deo Gloria în practică nu e nimic mai mult decât gândire deziderativă (wishful thinking), un clișeu care sună bine, dar gol pe dinăuntru, o utopie, ceea ce am vrea să facem, chiar ceea ce pretindem că facem, dar nu facem. Cu adevărat creația este sortită exclusiv satisfacerii gloriei lui Dumnezeu, dar voința umană nu va căuta niciodată exclusiv gloria Lui de dragul Lui, decât poate atunci când va fi mutată în noul Trup, pe noul Pământ. Cu cât mai mult strălucește astfel iubirea divină pentru umani așezată lângă această firavă iubire umană pentru Divin? Căci de la înălțimea gloriei Lui El zice: „Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!” Iar din străfundul inimii noastre deznădăjduit de rea și de egoistă, probabil că cei mai mulți dintre noi am zice: „Te iubesc, și păstrez voia Ta, dar atâta îți trebuie să ajung la capăt și să nu mă primești în Paradis, căci atunci va trebui să trăiești o eternitate cu gândul că una din creațiile ce Îți poartă chipul Te va urî etern. Ori dacă nici eternitatea în afara porților Paradisului nu mi-o vei lăsa, vei rămâne un etern necunoscut și rece, și prefer moartea în locul Paradisului.”

C. S. Lewis l-a întrecut pe Ávila în romantizarea iubirii de Dumnezeu, în distinsul discurs alegoric al lui Puddleglum în fața Doamnei cu caftan verde, concluzând cu același patos: „Sunt de partea lui Aslan, chiar dacă nu există nici un Aslan care să conducă acea lume. Am de gând să trăiesc cât mai mult posibil ca un narnian, chiar dacă nu există nici o Narnia.” Mă întreb ce ar mai fi zis Puddleglum, într-o altă versiune a poveștii, dacă ar fi aflat că Aslan cu adevărat nu există. Ce bine că nu există o altă versiune a poveștii! Și totuși, el îl văzuse pe Aslan. Eu încă nu L-am văzut pe Dumnezeu, deoarece încă se ascunde. Dar când Îl voi vedea, când voi fi ca El, când Îl voi vedea așa cum este, probabil că ființa mea eternă de atunci Îl va putea iubi etern, complet și necondiționat, așa cum m-a iubit și El pe mine, fără note de subsol.