Se pot spune o mulțime de lucruri despre heitări. Din perspectiva mea, heităreala e cea mai pertinentă dovadă a unui caracter ignorant, arogant și instabil, al cărui sistem de credințe e clădit pe nimic mai mult decât un morman de nisip uscat, care la cea mai mică unduire a vreunui val de adevăr e într-un enorm pericol de prăbușire. Văd heităreala ca pe un mecanism imunitar de prim ajutor, la care unii apelează în momentul în care confortul lor intelectual (sau al clanului din care fac parte) e pus sub radicalul adevărului absolut. Desigur, un mecanism mai distructiv nu există, deoarece acesta are ca prim instrument mutarea reflectorului de pe eroarea expusă pe tupeul expunătorului de a îți supune la testul apei castelul de nisip. Și atunci eroarea rămâne acolo, ca un putregai de vierme cleios care încet-încet te prăpădește pe dinăuntru.
Ce e mai grozav e că gazdele acestor viermi își cunosc bine oaspeții, și îi răsfață zi de zi, croiundu-le ei înșiși calea și hrănindu-i cu mâna lor, grijulii și drăgăstoși. De ce? Pentru că confort. Și pentru că comoditate. Și pentru că lux. Pentru că așa s-au obișnuit, așa au crescut, cu viermele în ei, încă de la primul scâncet, iar dacă ar fi să îl scoată, tot confortul și comoditatea s-ar sparge în bucăți ca un bibelou vechi de sticlă. Așa că aleg să contraatace. Atunci când cineva vine și le pune degetul pe rană, scoțând la lumină eroarea, judecând-o, condamnând-o, poate el să aibă cele mai multe și cele mai bune argumente, că tot zero egalează. Nu ai voie să te atingi de confortul lor, și PUNCT. Nu ai voie să le pui la îndoială moștenirea strămoșească, credința părintească, apa în care au fost botezați, uleiul cu care au fost unși, mâinile prin care au primit vorbirea în limbi.
E la fel ca atunci când o persoană dragă mie greșește, iar cineva îi atrage atenția. Primul impuls e să îmi arăt colții acelui impertinent. De ce? Pentru că, la fel ca orice animal, avem în noi un mecanism de apărare a lucrurilor/credințelor/persoanelor de care inima ne e lipită. Dar, spre deosebire de orice animal, avem rațiune. Rațiunea de a nu asculta de primul impuls animalic. Rațiunea de a depista eroarea și gravitatea ei, și rațiunea de a hotărî să o eliminăm, chiar dacă sub umbrela ei ne ținem strânși tot clanul, cu ochii închiși, înfipți unii în alții ca gândacii sub bolovan, de frică să nu ne atingă vreun strop de ploaie, fără să știm că afară nu mai plouă de mult, ci e un soare splendid. Și rămânem în întuneric, voit, pentru că așa ne-am obișnuit, și ne e bine și cald. Iată definiția heitărelii.
E o priveliște să urmăresc uneori fenomenul ăsta petrecându-se în secțiunile de comentarii de pe Facebook, ale mele sau ale altora ca mine, mai tupeiști și mai fără obraz, care din când în când mai îndrăznim să trecem prin filtrul criticii balivernele și impostorii care se flexează azi în mediul online. Nici nu apucă bine să se încarce vreo postare, că și sar doi-trei pufuleți mai înțepați la atac. Și nu, nu am nicio problemă cu atacul înțelept, matur, argumentat. Dar asta e o altă caracteristică a heitărilor: atacurile lor se aseamănă mai mult cu dumele de agățat de prin liceu, replicile-pastile de bulăneală aruncate între puștani la caterincă, doar că văzute din spate. Comentarii de genul: „Iar te trezești tu să judeci” sau „instigi la ură” sau „eu zic să o iei mai ușor cu aruncatul cu pietre”. Știți și voi clișeele astea. Aruncate așa, de-a moca, fără vreun argument, fără nimic. Uneori îmi mai fac timp și le răspund policos, argumentând din nou poziția mea, dar credeți că contează? Haha. Din contră, în nici 10 minute, comment-ul respectiv face un număr bun de like-uri și ador-uri, de zici că a grăit însuși Ghandi. Cum ziceam, sindromul de clan. Băi, ce contează ce a zis, important e că a apărat clanul. Ce contează zecile de argumente clare, e mai important să contraatace. Cu ce arme? Nu știe nici el, dar contraatacă. Cum contraatacă? Nu contează. E important că o face, nu cum o face. Și are în spate o armată care abia așteaptă să-l susțină și să-l bombardeze cu like-uri, doar pentru că a avut „curajul” să își apere clanul. A fost băiatu lu mama, și-a arătat colții la imbecil. Aia e important.
Dragi heitări. Lăsați-vă invadați de lumină. Trageți draperiile, e dimineață. Relaxați-vă. Luați o gură de aer. Dacă totuși sunteți siguri că aveți dreptate, dovediți-o cu argumente serioase, nu cu clișee și directive de doi bani. Nu mai săriți în apărare ori de câte ori impostura vreunui uns de-al vostru e expusă public. Știu că e incomod. Știu că doare. Sarea pusă pe rană doare mereu.
Dar o vindecă.
Alexandru Rotariu 